Şi eu m-am mirat, dar e cum vă spun.
Lângă Suceava e o localitate, Salcea. Lângă Salcea e un aeroport. Eu, unul, am ajuns acolo cu AN-24, pe vremea când eram convins că nu mi se poate întâmpla nimic rău, niciodată, şi nici n-o să mor în vecii-vecilor, Amin! (acu-s mai prudent, vine cu anii).
La intrarea în Salcea e un panou de circulaţie cu numele localităţii. Pe el scrie "Oras Salcea" şi "Loc. Salcea" după care, în aceeaşi succesiune (i)logică, e desenată o navetă spaţială americană.
Vedeţi? Să nu mai ziceţi că moldovenii strigă "sâârmaaaa, băăă!". Sunteţi în urmă.
Acum se avertizează reciproc mai modern, potrivit vremurilor: "naaaveeetaaa, băăă!"
Şi cineva aduce o navetă de bere, normal, că moldovenii se-ntrajutorează la navete, ceva de speriat.
(Mulţumesc, Dane, pentru poză)
Monday, March 31, 2008
Navete spaţiale lângă Suceava
Sunday, March 30, 2008
Nr. 4: Doamnelor sau domnilor?
Am dat drumul emisiunii de la Antena 3, Săptămâna de Ştiri. Dacă v-aţi uitat, mulţumesc frumos (şi sunaţi la GFK şi cereţi şi voi peoplemetere pentru data viitoare, bine?). Dacă nu, asta e, dar o să regretaţi amarnic.
Sondajul de săptămâna asta, al patrulea. Haideţi să încercăm să aflăm ceva în plus despre cititorii Amar de Zi, să vedem dacă "publicul" acestui blog este preponderent masculin sau feminin.
Întrebarea este "Sunteţi bărbat sau femeie?" cu două variante de răspuns (ghici care). Am fost tentat să adaug şi o a treia, eventual "Nu ştiu (încă)" sau "n-am habar" dar am decis că nu vreau să aflu asta, până la urmă.
Daţi un click, dacă doriţi, pe coloana din stânga.
Sondajul de săptămâna trecută, "Aveţi sau nu aveţi blog?" a avut următorul rezultat: 51% dintre cititorii Amar de Zi au blog, 49% nu. Au fost 277 de voturi. Mi-a plăcut evoluţia, de-a lungul săptămânii. Diferenţa a fost extrem de mică, permanent, ca la un meci echilibrat. Eu, unul, am ţinut cu ambele părţi :-) Rezultatul mi se pare interesant - Amar de Zi nu este numai un blog pentru bloggeri, dar nici bloggerii nu-l ignoră. Mulţumesc frumos tuturor.
PS - treaba asta cu Băsescu şi Geoană care au făcut buba cu maşinile (separé, lăsaţi fanteziile) e vreo glumă tâmpită de 1 aprilie? Că aşa pare.
Saturday, March 29, 2008
Pe malul celălalt
Două blonde, de-o parte şi de cealaltă a unui râu.
Prima:
- Dragă, cum ajung şi eu pe celălalt mal?
A doua:
- Ce-ai, fată? Păi eşti pe malul celălalt!
E vechi, nu? Ba e foarte actual. Iac-aşa, ca-n dilema blondelor, mă simt eu azi, când mă aflu la redacţie pe malul drept al culoarului unic şi nu pot trece pe malul stâng, la mine acasă.
Nu au anunţat poliţiştii, miniştrii, organizatoriştii şi tembeliştii acestui Summit că "se poate traversa culoarul unic numai în punctele cutare şi cutare şi cutare"?
Se poate traversa pe dracu. La Aerogării nu, la Arcul de Triumf nu, la Victoriei nu... Ar trebui să ocolesc toată Casa Poporului. Ar trebui, deci, precum nenea Livingstone, să descopăr izvoarele culoarului unic, taman pe la Chirigiu, presupun.
Cred c-o să-mbătrânesc la fel ca înaintaşul de pe Nil până reuşesc.
Dacă mă căutaţi, vă rog nu vă pierdeţi speranţa şi, când m-o găsi vreun Stanley încăpăţânat, să-mi zică, la fel ca odinioară: "Doctor Livingstone, I assume?" Eu, înconjurat de triburile Rahovei, voi şti la ce se referă.
UPDATE - îmi transmite un coleg următoarele: "e un haos complet la aeroport, la Otopeni, că n-au ajuns piloţii şi echipajele, sunt blocaţi pe DN1 cu rahatul ăsta de repetiţie pe culoarul unic. Am auzit că aleargă lumea cu bagajele pe jos spre aeroport, încercăm să trimitem o echipă, să filmăm". Şi adaugă:
"Bucureşti, un oraş prea mic pentru un summit aşa de mare."
Friday, March 28, 2008
Primul spot de publicitate pe Romantic FM
Radio Romantic FM a difuzat luna aceasta primul spot de publicitate pe frecvenţele sale, după 15 ani de emisie fără advertising.
Primul client al Radio Romantic a fost Toyota Auris. Un al doilea spot a fost pentru Fiat Bravo.
Decizia de a deschide frecvenţele pentru publicitate survine transformării Radio Romantic din "Departamentul de Radio al Antena 1" într-o companie de sine stătătoare, sub numele de GMC (Grupul Media Camina), la 1 martie 2008.
Poziţionarea Radio Romantic este "premium exclusive". Rezultatele ultimei măsurători, comunicate în ianuarie 2008, plasau Romantic pe locul 5 în Bucureşti, cu 104.000 ascultători/zi şi pe locul 6 în ţară, cu 265.000 de ascultători/zi. La cifrele astea şi la ce dream-audience au, mă şi miram că au rezistat atâta.
Ze şpriţ iz illegal, m8!
E ora 2 dimineaţa şi în redacţie se petrece un soi de evacuare dezordonată. În faţa clădirii e Poliţia, o camionetă cu platformă şi macara şi o trupă de muncitori. Tocmai am fost anunţaţi că, dacă nu ne luăm maşinile din parcare (şi de pe străduţa laterală), le iau ei. Şi noi nu vrem asta, nu?
Nu vrem chiar deloc. Îmi mut şi eu maşina, incomodat de "culoarul unic" - care s-a "montat" deja, beware! A rămas doar o bandă pe DN1, celelalte sunt blocate cu polobocii ăia de plastic roşu şi alb, umpluţi cu apă. Alex Ferariu, de serviciu şi el, o şterge din platou imediat după emisie, să-şi recupereze vehiculul din ghearele acestor jefuitori trimişi de stăpânire. Ochise un loc, dar am fost mai iute, moşule, îmi pare rău, scapă cine poate-n seara asta! Dezbateri pe ici, pe colo: nu e sigur nici aici, mă, cică n-avem voie. Mai dă-i în gâţii mă-sii, ce-o să facă în noaptea asta? Le ridică, ce, crezi că au altă treabă?
Mai devreme, de vorbă cu o veche cunoştinţă, manager al unei cafenele. Îmi arată o "Somaţie", lăsată de Poliţia Comunitară a Sectorului 1. "În perioada bla-bla, se interzice comercializarea băuturilor alcoolice de către bla-bla aflaţi în zonele adiacente unităţilor hoteliere şi obiectivelor temporare ce vor fi vizitate".
Iaca proba:
Păi care sunt zonele adiacente şi, mai ales, "obiectivele temporare care vor fi vizitate"?
Nene, aţi înnebunit cu toţii? Deci că nu mai putem circula prin oraşul ăsta, hai, am înţeles.
Dar nici măcar un şpriţ la terasă nu mai avem voie?
Thursday, March 27, 2008
Dresarea maimuţei cu Headvertising
În sfârşit, două reclame pentru radio care atrag atenţia (şi te învaţă lucruri noi).
Nr. 1, varianta "hard":
Şi nr. 2, "soft":
Îmi închipui că a fost nevoie de multe duble în studio la sesiunea de înregistrări. Încă se mai simt lacrimile de râs în intonaţia actorilor.
(Sursa)
Tuesday, March 25, 2008
În baie cu mamaie
După ce cresc şi ajung la înălţimea necesară pentru o utilizare corectă, marea majoritate a exemplarelor de sex masculin din lumea civilizată îşi pierd interesul pentru pisoare. De obicei - şi vă vorbesc din proprie experienţă - o vizită în aceste locuri este o plictiseală, mai scurtă sau mai lungă, în funcţie şi de cantitatea de bere cărată cu vezica până acolo.
Există însă o agenţie de publicitate care se străduieşte să facă mai interesantă viaţa bărbaţilor opriţi în faţa pisoarelor. Agenţia plasează mici reclame la nivelul ochilor, bazându-se pe faptul că, dacă eşti sănătos în partea de jos, n-ai nimic de făcut cu partea de sus cât durează treaba în chestie. Pentru un hipermetrop ca mine, unele dintre reclame sunt mai degrabă periculoase. Dacă-mi atrag atenţia şi vreau să le văd mai bine, am tendinţa să fac un pas în spate - şi exact asta nu-ţi doreşti în anumite situaţii, dacă mă-nţelegeţi.
Uneori, însă, tentaţia e prea puternică, aşa cum mi s-a întâmplat ieri, la pisoarul cu celule fotoelectrice ale unui foarte în vogă restaurant din Bucureşti. Când am ridicat ochii după inevitabila operaţiune de deshăimurare, am remarcat că, de deasupra vasului-ţintă mă privea, direct în ochi (mulţumescu-Ţi, Doamne, măcar atât), o mamaie cu un rânjet pişicher. Mamaia îmi şi făcea un gest cam echivoc, cu degetele rotunjite: să fi fost un zero? Să fi fost o intrare? Poate un "Ooooo" apreciativ? O ciupitură (au!)?
Alături, un text: "Consumă Vitamina C pentru a evita contactarea gripei. Auto Soft nu-ţi vinde vitamine, dar îţi oferă anvelope şi jante" (nu ştiu de ce, dar vitamina C, anvelopele şi jantele erau scrise cu roşu).
Când a pornit apa cu o horcăială de victimă a Titanicului mi-am dat seama că pisoarul cu celulă fotoelectrică funcţionează corect, la fel ca şi sfincterele mele, alarmate de zgomotul subit într-o situaţie în care tind să apreciez, de obicei, serenitatea şi calmul.
Am făcut un pas înainte, mi-am reocupat locul şi am reluat... mă rog, ce era firesc de reluat. M-am gândit la text. Cu ochelarii în buzunar (şi mâinile încă ocupate) nu-l mai puteam vedea, dar mi l-am amintit perfect:
"Serviţi fripturi ca să nu vă mai fie foame. De la Auto Soft cumpăraţi cauciucuri".
Apoi au apărut îndoielile. Ceva nu era în regulă. Nu carecumva textul suna de fapt aşa? "Când plouă apa e udă. Noi vindem anvelope". Sau... "Iarna nu-i ca vara iar cauciucurile noastre sunt auto. Soft!" Sau... "Într-o baltă neagră, patru ochi luceşte. Ce să fie oare? Anvelope Soft!".
A venit şi vremea să trag fermoarul. Am mai citit o dată. Se vede treaba că nu mai am memoria de altădată (şi ce loc mai prost ca pisoarul să-ţi aduci aminte cum trece timpul?) Textul nu era cu fripturi, ci cu Vitamina C, evident! Aţi înţeles? Adică Vitamina C e pentru gripă cum sunt anvelopele pentru maşină, da? Iei vitamina C, nu iei gripă. Iei cauciucuri Auto Soft, nu-ţi iei maşină... Nu. Ce naiba?
Tare de tot, nene copywriterule! Da' mamaia, dom'le, e mamaia matale? Ai idee pe unde umblă?
Monday, March 24, 2008
Parcări pe cer
Vă ziceam eu că treaba asta cu Summitul o să ne facă zile amare? Păi da, că n-am dreptate decât la porcării, la Loto n-aş găsi şi eu ceva înţelept de ales...
Redacţia Antena 3 (şi News FM, de altfel) are ghinionul să se fi nimerit taman pe marginea "culoarului unic" sau cum i-o mai fi zicând acum. Drept pentru care respectuos informez cititorii acestui blog, aflaţi într-o eventuală situaţie similară, că nu va fi voie să parchezi nu doar "pe culoar", dar nici pe străzile care dau în culoar. După cum am primit azi o amabilă atenţionare scrisă ce include ameninţări cu "măsuri legale".
"Din ratiuni de siguranta publica va rugam ca in perioada 28.03-05.04.2008 sa nu opriti/stationati autovehiculul in aceasta zona, atat in partea carosabila cat si pe trotuar. In caz contrar se vor dispune masurile legale", zice pe bileţelul de sub ştergătoare. (Da' pe cer, pe cer am voie să parchez? Sau şi ăla-i rezervat?)
În primul rând - limba română e cu diacritice... scuzaţi, cu ă, î, şî şi ţî, adică. Păi dacă eu aş vorbi cu vreun agent cum îmi scrie agentul mie m-aţi acuza de ultraj.
În al doilea rând - am putea parca în curtea Brigăzii de Poliţie Rutieră? Că, oricum, înţeleg că maşinile Poliţiei vor fi pe teren, deci e loc, nenică.
În al treilea rând - puteţi să luaţi măsura legală a pupării părţii mele dorsale, dar să aveţi buze fierbinţi, vă rog.
Sănătate la neamuri, dragă.
Nr. 3: dar voi?
Pentru că e luni, vă propun un nou sondaj pe coloana din stânga: voi aveţi sau nu aveţi un blog? (Sau mai multe. Pntru simplitatea chestionarului, am lăsat totuşi doar o întrebare aici, dacă aveţi mai multe bloguri, bifaţi "DA", normalmente). E o întrebare simplă - răspunsu-i complex, desigur :-)
Explicaţie: m-a surprins o votare mai veche, când cu RoBlogFest. Majoritatea zdrobitoare a celor care au dat atunci click au spus că nu participă la competiţie - ceea ce însemna fie că nu erau interesaţi, fie că, pur şi simplu, nu aveau un blog pe care să-l înscrie. Aşa că ar fi interesant de văzut, mă gândesc, dacă cititorii Amar de Zi vin în majoritate din blogosferă sau din afara ei.
Cât despre sondajul nr. 2, care s-a încheiat ieri seară, rezultatele sunt următoarele:
Întrebarea era "Ce articole vă plac cel mai mult aici?" cu opţiunile "despre experienţe personale", "despre new & old media", "despre călătorii" şi "despre politică".
Au votat 230 de vizitatori. Fiind posibile răspunsurile multiple, au fost exprimate 443 de voturi.
Cum mă aşteptam, politica nu place. Cu 70 de voturi, articolele despre politică sunt pe ultimul loc în preferinţele cititorilor. Înţeleg asta, nici pe mine nu mă amuză. Scriu despre politică mai degrabă când sunt furios, dezgustat sau uluit de măgăriile acstei lumi. De altfel, şi tag-urile postărilor respective spun asta ("Dezgust de politică" şi "Marea Adunar Naţională a Ipocriţilor"). Poate că un pic de umor în cazul materialelor despre politică n-ar strica.
Articolele despre călătorii sunt următoarele în ordinea inversă a preferinţelor, cu 88 de voturi. Mi se pare o sumă absolut remarcabilă, pentru că materialele despre călătorii au fost mai degrabă accidentale pe acest blog (doar 6 din 215, până acum). Mulţumesc pentru acest semnal. Dacă-mi sponsorizează cineva călătoriile, promit să scriu mai mult :-)
New & Old Media - 95 de voturi. Este o categorie la care postez constant, chiar dacă articolele pot fi aride sau mai degrabă specializate. Mi se pare un domenu interesant şi foarte dinamic. În plus, are legătură cu profesia mea şi scriu despre New & Old Media inclusiv ca să transmit semnale unora dintre colegii mei, interesaţi de fenomen. Faptul că aceste materiale sunt citite, comentate şi votate îmi spune că tema lor nu mă preocupă doar pe mine.
Şi, în sfârşit, postările la persoana întâi, adică exact acelea pe care nu le poţi scrie pentru media tradiţionale (unde reporterul scrie despre sine doar dacă este supravieţuitorul unei catastrofe) sunt pe locul întâi ca preferinţe, cu un whopping 174 de voturi. Mărturisesc că aceste materiale mă amuză cel mai mult ş pe mine, aşa că aici ne-am înţeles.
Mulţumesc încă o dată.
Saturday, March 22, 2008
Bordei, după 12 ani
În urmă cu ceva vreme, am scris despre parcul Bordei şi despre locurile sale pline de semnificaţii - cel puţin pentru mine. Mi-ar fi plăcut să vă arăt, atunci, şi imagini, dar parcul era inaccesibil, evident, în urma acelei tranzacţii dubioase între primarul general, Traian Băsescu, şi personajul Costică Constanda.
Acum, parcul va redeveni ce trebuie să fie. Am vrut să văd cum arată după 12 ani de când n-am mai fost acolo (şi după vreo 5 de interdicţie oficială). Tot a trebuit să sar un gard, dar asta m-a făcut să mă simt din nou puştan.
Sunt cam amărât. S-au schimbat multe, au fost tăiaţi mulţi copaci, alţii sunt însemnaţi cu vopsea, au fost scoase dalele de piatră de pe alei, izvoarele nu mai există, locul de joacă e mort şi piatra mea de pe insulă e înghiţită de buruieni.
Reiau postarea despre Bordei din iulie anul trecut, cu fotografii făcute azi în locurile despre care scriam atunci. (alte imagini aici)
Un fost primar - Traian Băsescu - şi unul actual - Adriean Videanu - se dau de ceasul morţii, de ani de zile, să convingă prostimea că Parcul Bordei nu e parc. Insensibili la ridicol, cei doi, dimpreună cu ciurda de ţuţeri ce li se gudură împrejur, mitraliază pârţuri cerebrale pe tema Parcului Bordei cu orice prilej. [...]
Sigur că pentru dl. Băsescu Parcul Bordei nu e mare lucru, la fel cum nu e nici pentru dl. Videanu şi nici pentru ciurda de ţuţeri. Nu e mare lucru pentru că e doar o altă afacere urâtă cu profit frumos. Dânşii au mai trăit dintr-astea. Până la urmă, scandalul se uită şi banii rămân.
Pentru mine, însă, Parcul Bordei este o bună parte din memoria mea. Eu nu pot să uit. Celor care cred că Parcul Bordei nu e parc pentru că "nu are alei" şi "nu e amenajat" le ofer următoarea descriere, venită din amintirea a nenumărate zile din copilărie şi adolescenţă petrecute aici. [...]
Până să devină primar dl. Băsescu, parcul Bordei avea vreo 4 intrări. Cele romantice erau rupturi în gard, prin care puteai să te strecori cu gaşca direct în crâng. Cea principală, însă, se deschidea cu tot dichisul la colţul dintre Eliade şi Aviatorilor.
Poarta se deschidea într-o alee lungă, asfaltată, ce cobora molcom spre lac, printr-un tunel de arbori şi tufe.
În capăt aleea se bifurca, schimbând bitumul cu dale de beton. Spre stânga, de-a lungul malului, ajungeai la un izvor cu gust dubios, credeam eu, dar, pare-se, cu proprietăţi curative miraculoase, aşa cum încerca să convingă trecătorii un grup de pensionari, veniţi zilnic la umplut sticle.
Mai departe, aleea şerpuia spre un debarcader şi spre pontonul aferent. Dacă aveai noroc, în zilele de vară doamne coapte, de 25-30 de ani, făceau plajă în minusculele costume de baie ale vremii, adică mai sus de genunchi, înfierbântând imaginaţia şcolarilor fugiţi de la ore şi a barcagiului primăriei care, sanchi! taman atunci se găsea să strângă algele din preajmă.
Săreai un gard şi ajungeai la Restaurantul Bordei unde, aşa cum am verificat de multe ori alături de Bulu, Doctoru', Ghiţă& Co., cu 2 lei bacşiş puteai convinge un chelner să servească o halbă de bere Griviţa unui minor de clasa a zecea.
Vara, puteai să înoţi de la restaurant până pe una din cele două insule. Aceleaşi alei din dale şi aici, dar care duceau acum la minunate locuri de pescuit, ascunse între tufe fie pe partea cu soare şi ferită de vânt, pentru biban şi strapazan, fie pe latura dinspre lacul mare, unde norocul s-a îndurat o dată şi a oferit un somotei de 3 kile, la linguriţă, unui bătrân încăpăţânat de care râdeau toţi cei care dădeau la râmă roşie.
La extremitatea celei de-a doua insule, zeci de amoruri erau sculptate pe o piatră mare, moale şi albă. Cu o fisă de 3 lei, multă răbdare şi ceva transpiraţie, îţi puteai şi tu imortaliza trecerea. Eu n-am reuşit decât "1983 Irina + Vl" înainte să se-ntunece, lăsând finalizarea pentru un viitor care n-a mai venit niciodată.
Cele două insule erau legate cu un pod de tablă, a cărui funcţie practică sugrumase dintru început orice pretenţie de design. Tabla răsuna cumplit la orice pas, ceea ce îi permitea lui Cătă să facă un zgomot asurzitor încă de când îşi lua avânt să se arunce în apă, hăulind straşnic spre oglinda de dedesubt şi pleoscăind gigantic la destinaţie.
Pe partea cealaltă, spre Eliade, atunci numit Kalinin, ajungeai de pe insule la aleea principală peste un podeţ de lemn.
Drumul urmărea buza lacului şi trecea, tangent, pe lângă o deschidere semicirculară, la poalele unui deluşor împădurit.
O Primărie comunistă turnase câteva basculante de nisip şi aşezase clasicele balansoare şi scrâncioburi din fier pentru copiii români ai sfârşitului de Secol XX. Toate scârţâiau amarnic sub asaltul puştimii, în timp ce mămăi şi tătăi cam sclifosiţi supravegheau, de pe băncile aşezate pe margini, joaca aceasta aflată în permanenţă la un pas de fractură şi mutilare. Din centrifuga aflată acolo mi-am vărsat maţele, pe la 14 ani, după ce am câştigat un pariu cu Auraş. Reuşisem să mă învârt un sfert de oră-n cap, dându-i clasă; el cedase după 5 numai minute.
Pe balansoarul dinspre pădure am căutat, degeaba, s-o conving pe Ruxandra că nu-i mare lucru dacă aşteptăm să se-ntunece ca să ne dezbrăcăm de tot.
Şi de pe acelaşi balansoar am luat-o la fugă spre apă, într-un noiembrie, doar în chiloţi tetra, ca s-o conving pe Vali că a avut şansa să întâlnească, în mine, un bărbat precoce, la 16 ani, care nu se dă în lături de la nimic, nici măcar să sară în apa cu ace de gheaţă. Dumnezeu mi-a iertat vanitatea, pedepsindu-mă atunci doar cu senzaţia morţii când m-am scufundat şi cu o bronşită zdravănă mai apoi.
Lângă locul de joacă şi hârjoneală, două izvoare, de data aceasta cu apă clară şi rece de-ţi amorţea cerul gurii, flancau un şir de trepte. Pe ele puteai să urci la deal, căutând bănci ascunse, pe ele puteai să cobori cu bicicleta, dacă voiai să sperii, hurducăind, mierlele, vrăbiile şi cele câteva veveriţe ale locului.
Mai departe, parcul se îngusta şi devenea tăcut. Un gard de sârmă, un militar cu AKM şi o placă de tablă pe care scria Zonă Interzisă te anunţau, sumbru, că de acolo începe domeniul preşedintelui republicii şi prim-secretar al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Chiar lângă această graniţă între curaj şi frică, însă, mai erau două locuri fabuloase pentru pescuit, lângă două sălcii ce crescuseră aproape orizontal, peste apă.
Mi le-a arătat Radu, unul dintre copiii înfiaţi ai celui care, câţiva ani mai târziu, avea să distribuie faimoasa Scrisoare a celor 6. Acolo am prins eu 16 bibani şi Mihăiţă nici unul, într-o după-amiază de iulie, motiv pentru care m-a împins în lac, exasperat de tot norocul porcesc ce-mi căzuse în cârlig. Şi tot acolo, sprijinit de trunchiul bătrân al primei sălcii, am căzut în patru labe, ameţit după prima ţigară trasă în piept din viaţa mea.
Mai târziu, spre '87-'88, Parcul Bordei a devenit, în întregime, o zonă interzisă. Securiştii tovarăşului Ceauşescu - cum ar veni, deci, ai lui Nea Nicu - ferecaseră porţile şi înlocuiseră gardul, acolo unde era rupt. N-am mai riscat să intru, aşa cum n-am riscat niciodată să-i sar gardul, în curte, de pe terenul de sport al şcolii mele. Decembrie '89 a redeschis Parcul Bordei, dar în ţara asta normalitatea, pusă în competiţie cu politicienii, nu câştigă niciodată.
Zona interzisă a lui Ceauşescu este acum Zona Interzisă a lui Băsescu, Videanu şi Costanda. N-am intrat pe proprietatea dlui Costanda, cum n-am intrat nici pe a lui Nea Nicu. Nu ştiu dacă mai există toate cele pe care le ţin minte. Aud că au fost tăiaţi copaci. De pe şosea, observ că a apărut o construcţie pe locul de joacă. Nu se văd podeţele ce legau insulele, nu ştiu dacă cele trei izvoare au fost cimentate şi habar n-am dacă mai există vreun somotei de 3 kile ascuns în mâl, gata să fie păcălit cu o linguriţă şi-un cârlig de un bătrân norocos şi încăpăţânat.
Ştiu numai că un primar al Bucureştiului venit din Basarabi, Constanţa, apoi altul aterizat din Crevenicu, Teleorman, au pus la cale o şmecherie dezgustătoare cu unul din cele mai frumoase parcuri ale oraşului.
Şi, ca de obicei, nu atât şmecheria în sine mă ucide, cât ipocrizia ce o însoţeşte. Că sunt escrocat, mai treacă-meargă. Dar ca să cred escrocului, care-şi suflă mucii pe umărul meu, plângând lacrimi amare de grija boborului din care şi eu fac parte, este prea de tot.
[...]
Zig-zag
Pisicot a şters-o-n lume, ceea ce-i o veste bună pentru vasele murdare din chiuvetă. Se mai odihnesc şi ele. Lenevos, sâmbătă dimineaţă, navighez printre bloguri.
Click. Nu mi se pare, e chiar linişte. Gramo zice că blogosfera hibernează. Poate că-i pe dos ca-n lumea reală, bloggerii hibernează pe bloguri când e frumos afară.
Click. La ce bun cărţile când ai bani? Innu se miră şi ea de stupizenia întrebării, căreia i-a dat răspuns o doamnă săracă, înconjurată de lucruri scumpe. (Ceea ce-mi aminteşte de o mare vedetă de televiziune din România, în casa căreia sunt de toate dar nici o carte).
Click. Bădin scrie despre blogul Departamentului de Stat. Carevasăzică, cel mai puternic Minister de Externe al lumii evoluează-n web 2.0. Condoleezza, care-i nick-ul tău?
Click. Dono a dat de o comoară. O vânzătoare cu simţul umorului? Dono, ţi-ai pierdut orice şansă de a câştiga vreodată la Loto, n-ai de două ori asemenea noroc într-o viaţă.
Click. Iulian are necazuri. Virtuale. Ţin-te tare, omule!
Click. Buddha mă face să râd cu lacrimi. Bine, nu el, ci blonda care exersează la bară. N-am nimic cu blondele. Remember bruneta şi dulapul ei?
Click. Daniel Octavian pentru mintea, inima şi sufletul meu. Diamant.
Să-nchid geamurile, a început vântul. Să spăl vasele, le-o fi ajuns şi lor. Să merg în Bordei, să fac fotografii. Să cumpăr un acvariu pentru birou. Să dorm un pic după-amiază. Să citesc după aceea. Să văd alte două filme de război diseară. Mai am bere?
Friday, March 21, 2008
Baneasa Mall - adio DN1
Părerea mea e că ar trebui să ne bucurăm de ambuteiajele de pe DN1 cât mai putem. Pe 18 aprilie se deschide o monstruozitate numită Baneasa Shopping City, adică mall-ul care le va strivi pe toate celelalte prin gigantismul său.
După 18 aprilie, DN1 va deveni, pur şi simplu, Drumul Nemişcării nr. 1. Cea mai lungă parcare a Capitalei.
Să facem socoteala. Avem, deja, de-a stânga şi de-a dreapta ieşirii de Nord din Bucureşti următoarele: Selgros, Ikea, Carrefour + Galeriile Feeria, Bricostore, Mobexpert, Flanco, MediaGalaxy, Metro, Jollie Ville şi din ce în ce mai multe clădiri de birouri, aşa, rest la seminţe. La sfârşit de săptămână, jdemii de milioane de bucureşteni, cu tot cu soacre şi rude din provincie, se târâie spre magazinele enumerate, ca spre moaştele Sfintei Făcătoare de Cumpărături cu Basculanta.
Vine acum şi paleaşca asta, Shopping City. 85 de mii de metri pătraţi, 220 de magazine, 3 etaje de haleală (dintre care unul, de fast food, construit special pentru exterminarea în masă), club lounge&SPA (orice-ar însemna asta) şi un "cel mai mare Family Enterteinment Center" din România, gândit să adăpostească, până la ora închiderii, divizii de copii abandonaţi.
Vă puteţi imagina cam ce invazie mongolă se va revărsa în weekend către "Oraşul Cumpărăturilor"? Şi, că tot veni vorba de Ghinghis-Han: păi nu erau lucrurile, totuşi, mai clare pe vremea lui? Adică el şi călăreţii lui, câtă frunză, câtă iarbă, invadau ca să jefuiască, pe când acum lumea dă buzna să fie jefuită!
O tempora, o mores, o creditus, o cardus...
Thursday, March 20, 2008
Discutând c-un borcan
Într-un hypermarket se apropie de o tânără doamnă un borcan de iaurt.
- Săru'mâna, aţi încercat noul iaurt Danone Nutriday?
- Nu, dar am auzit, răspunde doamna, fără a i se părea ciudat că vorbeşte cu un borcan mai mare ca ea. Borcanul are picioare, mâini şi o şepcuţă albă pe capul ce iese din capac. E un borcan viu şi insistent (iar scena a avut loc azi la amiază - şi nu e banc, deşi aşa începe).
- Ştiţi, iaurtul Danone Nutriday este produs după un procedeu tradiţional iar laptele este pasteurizat pentru a fi distruşi microbii, zice borcanul pe nerăsuflate.
- Da, face doamna, oarecum încurcată. Dacă-i întoarce spatele şi-şi vede de treabă, n-ar fi nepoliticoasă? Dar poate fi nepoliticoasă faţă de un borcan de iaurt? Poate jigni cineva, cu adevărat, un iaurt? Sesizând ezitarea, capul de deasupra capacului turuie înainte:
- Produsul Danone Nutriday este produs în condiţii de igienă absolută. Nici o mână nu atinge conţinutul. Ştiţi că există şi Danone Nutriday Delicios? mitraliază borcanul.
- Păi, nu... Dar dacă Nutriday Delicios e delicios, atunci Nutriday simplu cum e?, contraatacă doamna, intrigată.
- Danone Nutriday Delicios conţine pulpă de fructe suplimentar faţă de Danone Nutriday, parează borcanul, imperturbabil. Dacă vă plac fructele, puteţi încerca Danone Nutriday Delicios cu pulpă de fructe.
- Aha, oftează doamna, din ce în ce mai convinsă că borcanul n-ar suferi cine ştie ce dacă i-ar întoarce spatele.
- Dar Danone Nutriday de Băut aţi încercat? se repede borcanul.
- Păi, nu cred, dar să ştiţi că eu beau cam toate iaurturile şi nu ştiu pe nimeni care să le mestece, se miră şi doamna de bizareria denumirii.
- Le puteţi încerca pe toate fără grijă şi puteţi decide care vă place mai mult după aceea, zâmbeşte borcanul, încântat de soluţia propusă.
Doamna se gândeşte un pic. Poate că ar putea încerca. În fond, toată povestea aia cu iaurtul Danone alterat sau cu otravă sau cu cine mai ştie ce e cam veche - şi, în plus, a fost la televizor, şi cine mai crede ce se dă la televizor în ziua de azi? Apoi, puştiul ăsta încastrat în borcanul de Nutriday chiar se străduieşte, săracul. Poate-i plătit la comision, trebuie că-i e greu să umble toată ziua deghizat aşa prin magazin. Poate-i un student, şi el, acolo, care încearcă să facă un bănuţ, să-şi scoată fata la un club. Şi ar fi şi o încheiere politicoasă pentru o discuţie cam fără cap şi coadă. Of...
- Bine, aş vrea să cumpăr nişte Nutriday cu fructe, dacă se poate. Aveţi cu vişine? întreabă clienta, privind uşor ruşinată spre pantofii borcanului, în speranţa că nu i se va citi mila în priviri.
- Păi... nu, cu vişine nu.
- Atunci poate cu piersică, dacă aveţi cu piersică aş încerca.
- Ăăăă... Ştiţi ceva?
- Vă rog.
- Mai treceţi şi mâine?
Doamna priveşte în sus, dar borcanul se uită, deodată, în altă parte. Pare încurcat, aşa cum numai un borcan de Danone Nutriday cu şepcuţă ar putea fi după ce tocmai a făcut reclamă unui produs care nu e la raft.
- Doamnă, nu e vina mea, ştiţi...
- Ce s-a întâmplat?
- Mă simt şi prost să vă spun, dar cretinii ăia n-au trimis iaurtul la magazinul ăsta, m-au adus doar pe mine şi nu e iaurt dintr-ăsta la vânzare. Mi-au zis să vorbesc cu clienţii şi să le comunic marca şi avantajele, dar nu e la vânzare. Mă scuzaţi.
Doamna tace, cam cât numără în gând până aproape de 10. Poate că borcanul nu e plătit la comision, până la urmă.
- Auzi, drăguţă, nu ţi se pare că-i cam idiot să faci lumea să cumpere ceva ce nu-i aici?
- Ba da, doamnă, da' să ştiţi că nu e vina mea.
Doamna pleacă. În spate, borcanul strigă spre ea:
- Dacă veniţi mâine, sigur găsiţi!
Apoi, din 3 paşi surprinzători de iuţi pentru un borcan ca el, se-nfige-n faţa unui cuplu cam posomorât:
- Săru-mâna, doamnă, bună ziua, domnule, aţi încercat noul iaurt Danone Nutriday?
Semne bune netul are
Agenţia Cap este prima care se-ncumetă să sară gardul cu un spot personalizat în grădina largă (dar cam neîngrijită) a OTV, staţia tuturor suferinţelor fără miză din România.
Cap a realizat 3 reclame la un sortiment de brânzeturi fix pentru telespectatorii OTV. De ieri seară, acestea rulează în eterul tulburător aflat sub stăpânirea lui Dan Diaconescu. Însă nu doar acolo.
Cap şi-a postat clipurile pe YouTube, simultan cu debutul campaniei la OTV, în speranţa ca netul românesc să le considere virale şi să le distribuie unei audienţe ce nu mai consumă demult televiziune.
E un trend. "Afacereza" de la Money Channel a urmărit acelaşi efect. Intenţia rămâne, chiar dacă rezultatul e un rateu.
Şi tot în spiritul vremurilor, tot Cap a urcat pe YouTube 3 clipuri pentru vopseaua Kober Zertifikat, destinate televiziunilor, dar înainte de difuzarea lor la tv. Cei care mai deschid televizoarele le vor vedea începând de săptămâna viitoare, cei care greblează prin YouTube le-au găsit deja de marţi.
Vestea bună este în subtext: când clienţii mari acceptă să-şi difuzeze reclamele pe net, în premieră sau cu producţii aparte, înseamnă că recunosc legitimitatea netului ca mediu de comunicare a produselor lor.
Iar asta înseamnă că acceptă şi nevoia de a cheltui bani special pentru comunicarea pe net. Din ce în ce mai mulţi, sper.
Cum a rămas alde Videanu ştirb de sine
Intervievat de Sandra Stoicescu la News FM, Adriean Videanu a spus că firma sa, Marmosim, "merge din prost în mai prost", pentru că investitorii preferă să nu lucreze cu compania primarului pentru a nu avea probleme."
De asemenea, Videanu a spus că el, unul, ar fi recomandat pentru Bucureşti bordurile de granit, care ţin 100 de ani, şi nu de beton, care se distrug în 2, dar n-a făcut-o pentru că Marmosim produce numai borduri de granit şi i-a fost teamă să nu fie acuzat de trafic de influenţă.
Şi tot Videanu (dacă vă mai puteţi abţine pentru încă un citat): “Cea mai mare nemulţumire a mea este că mi-am ştirbit stima de sine în această perioadă”.
Mi-e o scârb... o milă de suferinţele dlui primar general, că de-abia mai pot să mă aşez pe-o bucă.
Lăsaţi, dl. Videanu, nu mai plângeţi că aţi ştirbit la Primărie! Se repară în Dubai una-două, nu vă faceţi griji.
Wednesday, March 19, 2008
Summitul NATO: şi-au adus aminte de noi
"Bucureşti, 19 mar /Rompres/ - Primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu i-a rugat pe locuitorii Bucureştiului să înţeleagă măsurile care sunt luate de autorităţi pentru organizarea Summitului NATO şi şi-a cerut scuze, anticipat, în numele Guvernului, pentru 'deranjul' pe care organizarea acestei reuniuni îl presupune.
'Rog cetăţenii Bucureştiului să le înţeleagă. Sunt considerente de securitate. (...) Cer scuze în numele Guvernului şi al autorităţilor pentru deranjul făcut cu măsurile de organizare şi de securitate excepţionale, dar ele sunt măsuri obligatorii care se iau în orice ţară cu prilejul unei astfel de reuniuni', a declarat Călin Popescu-Tăriceanu, la finalul şedinţei de Guvern."
Mai mult: "O serie de servicii publice vor avea liber în zilele de 2, 3 şi 4 aprilie, cu ocazia Summitului NATO de la Bucureşti, a anunţat miercuri premierul Călin Popescu-Tăriceanu.
El a precizat, la finalul şedinţei de Guvern, că excepţie vor face serviciile medicale, administraţia locală şi serviciile de siguranţă publică."
De ce nu s-o fi anunţat decizia asta acum o lună, de exemplu, ca să-şi facă şi oamenii planuri de concediu liniştiţi? Of...
Şi, tot azi, m-a sunat o veche cunoştinţă, căreia-i spuneam, cam cu torenţiala-n gură, Bestia Blondă în vremea în care bestiile cu formele ei, fie ele blonde, brune sau roşcate, îmi chinuiau imaginaţia. "M-ai făcut netoată", îmi zice. Eu? "Da, cu postarea despre site-ul cu informaţii din trafic în perioada Summitului. Ştii, nu e site-ul oficial..." Păi, n-o fi, dar pe ăla oficial nu zice nimic despre trafic...
În fine, site-ul neoficial a mai pus ceva informaţii despre zonele interzise ale Capitalei în perioada Summitului.
Foarte bine, Bestie Blondă, dar eu rămân la părerea mea:
Fuuuuugiiiiiţi!
S-a angajat fata consilierului (piesă într-un act)
Aud că şeful Comisiei de Cultură din Primăria Capitalei, dl. Pop Romeo Teodor, tocmai a imaginat un nou mod de utilizare a parcurilor oraşului, câte vor mai fi rămas: "cabine pentru sex". Dl. Pop, membru PD, crede că sexul în locuri publice trebuie legalizat şi că edilii ar trebui să vină în întâmpinarea acestei nevoi omeneşti îndeobşte plăcute, dar mai degrabă chinuitoare în cazul tinerilor lipsiţi de posibilităţi locative.
Tot dl. Pop şi-a exprimat regretul că prostituţia este, încă, ilegală în România - dar a lăsat să i se întrevadă speranţa că această stare de fapt, de-a binelea retrogradă, se va schimba în bine (mai ales că vin alegerile, iar partidul domniei sale, cunoscut pentru promisiunile de a împinge ţărişoara către viitor, are o cotă bună în sondaje).
Mi-l imaginez pe dl. Pop, şef de comisie, ca pe un spirit modern, fără complexităţi psihologice dureroase şi scăpat de orice dilemă existenţială. Dl. Pop n-are, fericitul, vreo nevroză intelectuală şi nici ezitări morale. Dl. Pop, de exemplu, s-ar bucura sincer dacă fetiţa domniei sale şi-ar găsi un loc de muncă într-un bordel, odată ce bordelurile ar deveni afaceri legale în România.
Parcă şi aud dialogul între Pop tatăl şi Pop fiica:
(O bucătărie la etajul 5, într-un apartament de 87 mp din Iancului, Bucureşti. Dl. Pop, aşezat, se cinsteşte cu un pahar de căpşunică, la sfârşitul unei zile grele de lucru. Pe masă, o farfurie cu ceva resturi de sarmale, făcute de soacră din ultima tranşă de varză murată de anul trecut, o jumate de mămăligă. Un ceas de perete chinezesc în faţă, lângă o icoană cu leduri reprezentând Cina cea de Taină. O chiuvetă plină în spate, un scurgător de vase cam vechi, un frigider cumpărat din banii de la nunta a doua. Din tavan spânzură un bec de 75, fără abajur. Intră fiica, surescitată, se trânteşte pe-un scaun. Tatăl tresare)
- Tati, tati, am o veste bună şi una proastă, pe care o vrei prima?
- Fata tatii dragă, zi-mi-o p-aia bună, că de veşti proaste-s sătul!
- Mi-am găsit de lucru la bordelul Trei Ţâţe Ţapene, ăla de lângă piaţă!
- Bravo, fetiţă, bravo! Şi aia proastă?
- E o lună de probă la-nceput.
- Eh, lasă, dacă te ţii de treabă te-or angaja cu acte, buburuza mea.
- Da, tati, sigur. Luna asta o să-mi facă trainingul băieţii patronului şi prietenii lor. Mi-a zis şefa că-i program intensiv, aşa că o să lucrez şi în weekend la început.
- Bravo, bravo...
- Şi dup-aia o să am o poziţie de entry-level, plătită mai prost, aşa, dar mi-a zis şefa că dacă-s inteligentă o să promovez repede.
- Tu, să nu fii inteligentă? Păi cum să nu fii, doar eşti fata lui tati, noi suntem cei mai inteligenţi!
- Da, tati.
- Aşa te vreau. (gânditor) Te-ai gândit la vreo specializare, ceva?
- Da, tati, m-aş gândi la sado-maso sau la anal, ori una, ori alta, că e cerere mare şi nu-s prea multe fete specializate pe asta.
- Şi se plăteşte bine, nu?
- Da, se plăteşte mai bine ca oralul sau normalul, evident. Asta o să fac eu la început, dar într-un an, doi, eu ştiu... Aş mai încerca şi la zoofilie, să văd cum e, dar ştii că am alergie la părul de măgar.
- Bravo, tati, mă bucur aşa mult pentru tine...
- Da, tati, şi eu.
- Poate cunoşti şi un băiat drăguţ...
- (ruşinată, râde cu mâna la gură) Vai de mine, tati, numai la prostii te gândeşti!
- De ce, dragă, nu-i normal? Eu cum crezi că am cunoscut-o pe maică-ta?
- Erau alte vremuri atunci. N-aş vrea să amestec lucrurile, ştii, amorul la birou nu-i o idee prea bună.
- Ţi-am zis eu că eşti deşteaptă, fata tatii!
- Da.
- Şi frumoasă.
- Da.
- O să fie bine.
- Da, o să fie. (preocupată) Mă îngrijorează însă ceva...
- Ce-i, buburuzo?
- Cred că şefa nu mă place prea mult, mai ales că m-a recomandat bărba'so.
- Ei, puiule, şefii sunt nişte nenorociţi peste tot, va trebui să te orientezi...
- Adică dacă nu mă lasă la poşta săptămânală cu echipa aia de fotbal? De acolo, ştii, nu numai că ies o grămadă de bani, dar de acolo vin şi promovările alea adevărate! Adică, uite, o mai ştii pe Mimi de la 8?
- Da.
- Păi Mimi a fost luată de un fotbalist d-ăsta şi promovată într-o vilă din Pipera cu piscină la subsol şi robinete de aur!
- Fetiţa tatii, trebuie să crezi în norocul tău. Fă tot ce trebuie să faci, ore suplimentare, ţine locul colegelor, nu-ţi lua concedii, munceşte în weekend, ia orice client şi o să-ţi fie bine.
- Da, tati. Mulţumesc.
- Pentru ce, drăguţo? Doar sunt tatăl tău, e normal să gândesc aşa.
(fiica îl sărută pe creştet, iese în pasul ştrengarului, lălăind un cântecel vesel. Dl. Pop rămâne, visător, la căpşunică. Dă din cap, mulţumit, apoi rosteşte pentru sine)
- ...mdaaaa... Deci asta mică s-a aranjat... Ce facem cu aia mare, acuma, că parcă s-a tâmpit cu facultatea aia a ei... Ia să-i trag un toc de bătaie când apare, poate-i vine mintea la cap.
(dă căpşunica pe gât şi, cu un gest îndelung exersat, îşi scoate cureaua dintr-o mişcare. Cortina.)
Tuesday, March 18, 2008
De la "linia de asamblare" la "reţea": revoluţia Washington Post
Conducerea de la Washington Post a anunţat la sfârşitul săptămânii trecute iniţierea unei reforme profunde a redacţiei centrale a cotidianului. O reformă care priveşte nu atât organigrama propriu-zisă a ziarului, cât modul de lucru al echipei.
Şefii ziarului cer redacţiei să preia din dinamismul vremurilor. Ei propun schimbarea filozofiei de lucru model "linie de asamblare", tipic secolului XX, într-o structură mai apropiată de ideea unei "reţele" de tip web 2.0.
În mod tradiţional, informaţia oferită de un ziar ajunge la cititori după un drum lung, care începe cu un reporter care scrie o primă variantă, variantă care este apoi redactată/editată/avizată de un pluton de "controlori", care apoi intră în DTP unde este paginată, care apoi ajunge la rotative, de unde este încărcată în camioane şi trenuri sub forma unor pagini tipărite, acestea fiind, în sfârşit, vândute trecătorilor (iar descrierea aceasta e doar un rezumat).
În era on-line, e ca şi cum te-ai scărpina în creştet cu genunchiul.
"Un articol trece acum prin prea multe mâini înainte de a fi publicat", au descoperit şefii de la Washington Post. Un audit intern a relevat că, în unele situaţii, până la 12 editori pot fi solicitaţi pentru vizarea unui text înainte de publicare, deşi media este de 6. Numărul mare de vize necesare a fost întotdeauna perceput ca "o plasă de siguranţă", un filtru care ar putea opri eventuale erori de natură să afecteze respectabilitatea ziarului. Pe de altă parte, deşi nu se vorbeşte despre o funie ca aceasta în redacţii, editorii sunt necesari şi pentru că... nu toţi reporterii ştiu să scrie.
Dar această "plasă de siguranţă" a devenit un lux, iar şefii Washington Post sunt hotărâţi să renunţe la ea. Sau n-au încotro. Costă prea mult şi, în plus, "materialele publicate direct on-line de reporterii noştri arată că se poate obţine calitate şi fără atâtea vize".
Va dispărea şi ritmul de lucru "în crescendo", şi el tradiţional în presa scrisă. Peste tot în lume, ziariştii adună informaţii şi le redactează de-a lungul zilei, apoi predau materialele la un termen limită undeva în cursul serii, pentru ca ziarul să poată fi trimis în timp util la tipografie. "Deadline-ul este acum, articolele vor merge la publicare atunci când vor fi gata", spune editorul executiv al Washington post - iar publicarea, aţi ghicit, se va face pe net. De ce aşa? Pentru că, pur şi simplu, "este nevoie de integrarea ediţiilor de print cu cele web". Sau, în traducere: ediţia on-line a devenit, de fapt, mai citită decât cea tipărită - iar on-line în media înseamnă instantaneu.
Şi încă ceva: "reporterii care nu ştiu să scrie sunt o specie pe cale de dispariţie", spune redactorul şef de la WP, Phill Bennett. Fără redactori/editori care să-i salveze de agramatisme, clişee şi erori de documentare, aceşti pseudo-reporteri care vor publica direct ce scriu, cum scriu, vor fi ucişi (virtual) de chiar cititorii lor.
Vremuri grele pentru unii, vremuri interesante pentru toţi. Curând, şi în România.
sursa
Summitul NATO, băjenia norodului bucureştean
Mai sunt două săptămâni până când bucureştenii se vor confrunta cu viitura de dispreţ a statului faţă de ei.
Da, e bine că se organizează un Summit NATO în Capitala României.
Şi da, este mizerabil că Summitul va avea loc în ciuda locuitorilor acestui oraş, cărora organizatorii nu se deranjează să le spună nimic despre ce vor păţi.
Prin norod circulă, zilele acestea, o temere surdă că asupra sa este pe cale să se prăvale o invazie de girofaruri, coloane oficiale, agenţi secreţi, lunetişti şi elicoptere. Se aude că invadatorii vor lua în stăpânire centrul oraşului. Pentru Bucureşti, a bloca 3-4 bulevarde din centru este echivalent cu a sugruma tot traficul în ambuteiaje monstruoase.
Mai sunt două săptămâni. Vi se pare că Guvernul României este preocupat de soarta bucureştenilor în timpul reuniunii? Primăria o fi dat vreun semn de interes faţă de aceiaşi bucureşteni prinşi în zona de securitate a reuniunii? Vi se pare că preşedintele, tătucul nost', al tuturora, ar fi zis ceva util mujicilor din obcina sa?
Nu avem, până acum, vreo comunicare coerentă cu privire la ce se va petrece în Bucureşti în timpul Summitului. Câteva redacţii se străduiesc să ofere, în locul autorităţilor, informaţiile necesare.
Se va închide Aeroportul Băneasa şi toate zborurile de acolo vor fi transferate pe Otopeni. Brava, bine că nu am aflat chiar în ziua zborului, dar cum vom ajunge la Otopeni, noi, supuşii acestui stat netrebnic, din moment ce DN1 va fi gâtuit de coloanele oficiale?
Se va închide un culoar rutier lung de 15 de km între Băneasa şi Palatul Parlamentului, ca să treacă invitaţii. Brava, bine că ne-aţi spus, dar culoarul acesta va mai putea fi traversat de fapt?
Străzile, aleile, intrările în curţi şi parcările aflate în "zona de securitate" vor fi blocate şi supravegheate de jandarmi, iar la capătul străzilor şi aleilor vor fi montate garduri metalice asigurate de poliţia comunitară. Pe segmentele blocate nu vor circula şi nici parca autovehicule din nicio categorie. Brava, merci nenică, dar care o fi zona de securitate? Şi, adicătelea, va trebui să umblăm cu buletinul la noi? Dar dacă mergem în vizită în zona de securitate? Şi de parcat, unde parcăm, pe acoperişuri?
Pe site-ul unde ar trebui să găsim toate aceste date, un site plătit din bani publici, găsim un anunţ neprietenos la toate categoriile de interes: "Toate informaţiile exacte vor fi postate pe site şi vor fi date publicităţii în apropierea Summit-ului NATO." Păi suntem în apropierea Summitului, netoţilor, cât să mai aşteptăm?
În 2002, Praga a găzduit un Summit NATO (în cursul căruia a fost invitată şi România să adere). Preşedintele, Guvernul şi Primăria au recomandat tuturor praghezilor să-şi ia concediu şi să plece din oraş, dacă se poate - şi au făcut această invitaţie din timp, explicând oamenilor că le va fi dificil să trăiască într-un oraş cu atâtea forţe de securitate pe cap.
În 2008, stăpânii României nu sunt prea departe de mentalitatea feudală a domnilor uzurpatori ce plăteau peşcheş asupritorilor. Să le hie bine boierilor şi lui Vodă. Norodul? Dacă vrea să rămâie, să rămâie, dacă nu, să fugă în băjenie, dac-o putea. Las-că se-ntoarnă el la glie după ce trece viforul.
Fraţi bucureşteni, fugiţi, dacă puteţi, şi nu uitaţi să vă luaţi coase, furci, topoare când v-oţi întoarce.
Monday, March 17, 2008
Blogfest: hoţii de bloguri
Ca să vezi cum e cu hoţii de bloguri. Aflu azi (cu ajutorul lui Robin) despre un depozit de articole furate. Depozitul se cheamă blogfest.ro şi găseşti acolo copiate integral postări de pe fix 149 de bloguri. Tâlharii ăştia m-au călcat şi pe mine şi m-au jecmănit de 5 materiale, pe care le-au postat integral.
Nu-i nici un mister, evident. Nesimţiţii şi-au afişat oareşce AdSense pe prima pagină şi se gândesc că vor face un ban pe seama muncii altora.
Există căi de a le strica pontul.
Una ar fi să schimb setările de feed RSS la "short", dar asta ar afecta cititorii oneşti şi nu vreau să fac asta. Dar:
Am copiat paginile respective cu printscreen, aşa că acum aş putea să notific Google AdSense asupra încălcării dreptului la copyright. (“Copyrighted MaterialWebsite publishers may not display Google ads on web pages with content protected by copyright law unless they have the necessary legal rights to display that content.”)
Când aş face asta, le-aş comunica celor de la AdSense şi codul pentru site-ul Blogfest.ro, ca să le fie mai simplu: google_ad_client = "pub-3195200853354591". Aş salva şi sursa paginii pentru mai târziu.
Aş putea foarte bine să notific motoarele de căutare asupra hoţiei şi aş putea cere suspendarea mizerabililor din listări.
Aş putea trimite aceleaşi capturi la Wordpress, şi ei foarte stricţi în ce priveşte încălcarea drepturilor de autor prin feed-copy.
Aş putea notifica Trafic.ro asupra hoţiei (pentru că nesimţiţii sunt înscrişi la ei).
Aş putea cere Technorati să-i suspende pe baza probelor (şi ar face-o).
Şi, evident, aş putea scrie acest post pentru informarea altor bloggeri - inclusiv pentru informarea celor care vor găsi acest articol furat pe site-ul blogfest.ro, astfel încât să facă şi ei la fel, ba chiar mai mult.
PS: evident că blogfest n-are nici o legătură cu RoBlogFest.
Linda Teodosiu, o Costelă Busuioacă în devenire
Gata, a fost descoperită varianta feminină a dlui Busuioc. Sub titlul grăsos-jinduitor "O româncă de 16 ani cucereşte publicul din Germania", Hotnews relatează despre dra Linda Teodosiu, care "s-a calificat în cea de-a şasea rundă a concursului Germania caută un superstar".
Linda, în plin proces de cucerire:
Comentariile din subsolul postării de pe Hotnews anunţă o nouă emoţie naţională. Brace yourself!
Nr. 2: Ce să fie, ce să fie?
Am postat un nou sondaj pe coloana din stânga (şi i-am pus şi un background bleuâtre, aşa, ca să iasă-n evidenţă). E un chestionar ce permite răspunsuri multiple - bifaţi, pur şi simplu, căsuţele pe care le doriţi (dacă doriţi, normal).
Rezultatele are trebui să-mi ofere - şi să vă ofere - informaţii despre ce tip de postare place majorităţii cititorilor acestui blog. Am şi eu bănuielile mele, desigur, dar nu poţi şti niciodată...
Nu înseamnă că dacă o categorie anume va primi voturi mai puţine va fi eliminată. Voi înţelege, pur şi simplu, că aceea e o categorie la care ar trebui să muncesc mai mult pentru a o face atractivă. În fond, voi citiţi articolele de aici cu plăcere, cu indiferenţă sau cu neplăcere - şi treaba mea e să elimin în primul rând indiferenţa. Cât despre neplăcere, ştiţi cum e, medicamentele sunt amare, dar necesare - măcar uneori. Nu voi elimina amarul, doar voi încerca să-i fac necesitatea evidentă.
Cât despre cititorii care vizitează prea rar Amar de Zi - sau sunt aici pentru prima dată - vă ofer opţiunea NS/NR. Voi înţelege că nu aveţi încă o părere.
Vă mulţumesc de pe-acuma pentru voturile voastre. Mai vorbim despre rezultate duminică seară - dar putem discuta despre tema pe care v-am propus-o începând de pe-acum. Comentariile voastre sunt de o mie de ori mai valoroase decât o statistică, fie ea pe fond bleuâtre.
Sunday, March 16, 2008
Barometrul. Cin'să fie, tras linie şi adunat
Mulţumesc frumos pentru voturile voastre la primul sondaj. "Cin'să fie, cin'să fie?" a strâns 415 voturi. Rezultate: 69% (286 voturi) ştiu cine este autorul acestui blog, 31% (129 voturi) nu ştiu. Pe de altă parte, e greu de făcut un calcul precis, dar estimez că au votat cu siguranţă mai mult de jumătate dintre vizitatorii Amar de Zi.
Proporţia cititorilor constanţi ai Amar de Zi care ştiu semnătura reală este, foarte probabil, mai mare decât cei 69%, pentru că listarea acestui blog printre premianţii de la RoBlogFest a determinat un spike de vizite "de curiozitate" în ultimele două zile. Le mulţumesc curioşilor şi-i invit să revină, s-ar putea să le placă.
Aşa cum presupuneam, ascunzişul după (pseudo)numele de Someone e uşor ipocrită.
Câţiva comentatori au intuit intenţia de a personaliza clar blogul şi mi-au cerut să nu fac un lucru aşa de prozaic încât să schimb titlul de Amar de Zi pentru ceva ca "petreanu-punct-ro" sau similar.
Nici o grijă, Amar de Zi rămâne, fie aici, fie pe amardezi.ro, fie pe un petreanu.ro. Dar Someone are zile numărate :-)
Luni dimineaţă vă propun un nou sondaj.
The Place revisited
The Place are o istorie în imagini, de data aceasta. Imagini luate sâmbătă şi duminică:
Mai întâi a fost un drum:
Şi am văzut un om:
Şi a fost alt drum:
Şi am văzut un loc:
Şi am fost văzuţi şi noi:
Şi am avut de ales:
Şi am mâncat tot:
Şi iar am mâncat tot:
Şi n-am mai putut:
Şi ne-am odihnit:
Şi am văzut alt loc:
Unde era un dig:
Şi ne-a prins apusul:
Şi am văzut o piatră:
Şi am văzut o casă pe care ne-ar fi plăcut s-o construim:
Şi am văzut o casă unde ne-ar fi plăcut să citim:
Şi am vorbit cu lebedele:
Apoi s-a înserat:
Şi ne-am dus şi noi acasă:
Şi ne-am întrebat dacă ne-am putea obişnui cu asemenea zile.
RoBlogFest 2008: mici concluzii şi unele poze
Felicitări câştigătorilor, desigur. Felicitări juriului, care a greblat prin munţi de compost pentru a găsi ceva. Felicitări lui Dragoş Novac, care, de trei ani încoace, îşi promite la fiecare ediţie că "asta-i ultima", dar găseşte resurse pentru a repeta figura anul următor.
Câteva lucruri surprinzătoare:
1. Infim numărul de voturi exercitate în comparaţie cu numărul blogurilor înscrise. Cel mai bun blog personal, de exemplu, a câştigat cu 93 de voturi, ceea ce a reprezentat 12.84% din totalul celor exprimate. Cele mai multe voturi au fost exprimate în cazul celui mai bine scris blog - Jeg: dar n-au fost decât 107.
În condiţiile în care au fost înscrise aproape 3.000 de bloguri în competiţie, mi se pare evident că imensa majoritate nu doar că s-au votat pe ei în primul rând, ci pur şi simplu nu s-au votat decât pe ei. Mi se pare trist pentru blogosferă.
2. În această situaţie, cine a ştiut să-şi mobilizeze "electoratul" a câştigat. Este cazul mai degrabă necunoscutului Copşean, până alaltăieri. Atitudinea egoistă a bloggerilor în acest concurs a făcut inutil numărul de cititori ai blogurilor mari. A contat numai cine a reuşit să-şi convingă prietenii să-şi facă un cont şi să voteze. E ca la alegerile adevărate, de fapt. Sondajele spun una, dar votarea efectivă produce rezultate care contrazic aşteptările.
3. Mi se pare complet straniu ca un blog luat la ochi de Consiliul pentru Combaterea Discriminării din cauza unor postări rasiste să câştige votul popular pentru cel mai bun blog de divertisment. Cine nu pricepe nimic aici? CNCD, care n-a mirosit o glumă, blogosfera, care crede că a discrimina minorităţile e un banc bun sau însuşi Vis Urât, care nu-şi înţelege publicul?
4. Politicienii cu blog au lipsit cu desăvârşire. O notă proastă.
5. Super-winner-ul Tolontan a lipsit şi el, ca şi băieţii de la Blogsport. O altă notă proastă.
Cât despre mine... Am fost jurizat pe locul 3 la "cel mai bun blog", ceea ce m-a bucurat, desigur, să nu fiu ipocrit. Mulţumesc.
Câteva imagini (Bloggerul ăsta e un coşmar la încărcat fotografii, pe contul meu de pe Flickr sunt mai multe).
Coada la chef:
Jeg şi-a văzut visul cu ochii:
Echipa Bookblog, favoriţii mei:
Copşeanul, timid doar pe scenă:
Vis Urât: No.1 în divertisment:
Aleluia, fraţilor, mai vedem ce-o ieşi şi la anul.
Friday, March 14, 2008
România: coşmarul ca certitudine
Ceva este foarte, foarte greşit în organizarea serviciilor de sănătate din România. Continui să cred că nu e vina medicilor ci a sistemului de lucru. Un viciu de proiectare evident, o eroare care provoacă multă suferinţă umană, frustrări şi revoltă şi care, nu ştiu de ce, nu este corectată - de foarte, foarte multă vreme.
A fost difuzat ieri seară (şi reluat azi, de-a lungul zilei) un reportaj cutremurător, înregistrat în Spitalul din Slatina. Un copil de 18 luni, scăpat cu arsuri până la os din incendiul în care au pierit 4 dintre fraţii săi şi mama acestora, a fost trambalat cu orele prin spital înainte de a fi, în sfârşit, internat, mai mult de gura presei şi a autorităţilor locale decât prin grija medicilor.
Reportajul are 3.12 minute şi vă recomand să-l vedeţi integral înainte de a citi în continuare. Îl puteţi vedea aici.
Acum, închipuiţi-vă că s-ar întâmpla o brambureală asemănătoare acolo unde lucraţi dv.
În cazul meu, analogia ar fi cu o redacţie de ştiri care ar primi informaţia că tocmai s-a prăbuşit un avion cu pasageri pe Autostrada Soarelui. Este evident ce ar trebui să facă redacţia: să verifice rapid ştirea, s-o difuzeze, să caute martori oculari şi eventuali supravieţuitori, să organizeze o ediţie specială prin care să ţină publicul în permanenţă informat asupra a ceea ce se întâmplă pe autostradă (şi tot aşa). Asta e atitudinea firească, oamenii pentru asta sunt plătiţi şi toată structura este organizată pentru a răspunde unor asemenea urgenţe. Şi aşa se şi întâmplă.
Prin analogie cu povestea coşmarescă din spitalul din Slatina, închipuiţi-vă însă cam ce s-ar întâmpla dacă ştirea respectivă ar fi plimbată de la o secţie la alta, de la un editor la altul, timp de ore întregi, fără a fi difuzată sau procesată în vreun fel. Unul ar zice că nu-i treaba lui, altul ar spune că nu sunt completate nu ştiu ce hârtii înainte de difuzare, alţii ar ignora toată agitaţia, că de! au mai văzut ei dintr-astea, doar e o redacţie de ştiri, deci un loc unde informaţiile despre catastrofe sunt rutină.
Nu credeţi că responsabilii pentru o asemenea dezorganizare ar fi zburaţi în secunda doi? Nu credeţi că a doua oară aşa un dezastru de organizare n-ar mai fi posibil?
Ce nu pricep este de câte astfel de dezastre ca acela de la Slatina e nevoie în sistemul naţional de sănătate pentru ca, în sfârşit, responsabilii cu (dez)organizarea să fie pedepsiţi - şi, evident, coşmarul să nu se mai repete?
Ruşinea plimbării pacienţilor până îşi dau duhul e atât de mare şi atât de adânc înfiptă în conştiinţa publică încât se fac filme despre ea. Moartea domnului Lăzărescu este mai mult un documentar şi mai puţin un film artistic.
Cum să nu dispreţuiesc, atunci, statul român, care îşi lasă cetăţenii să urce asemenea Golgote în spitale, zi de zi, de ani de zile?
UPDATE: Citiţi-l şi pe Chinezu, pe aceeaşi temă.
Ziua când vin inspectorii
La şcoală, inspecţia era precedată de mirosul dezinfectantului aruncat cu găleata în wc-uri şi de sunetul geamurilor lustruite cu România Liberă (niciodată Scânteia). Apăreau bureţi noi şi prin clase ferestrele stăteau deschise ziua-ntreagă, iarnă, vară, să iasă praful fin al băncilor frecate cu şmirghel. În armată, ne dureau şalele de-atâta lustruit sectoare şi întins paturi, tot înaintea inspecţiei. La fabrică, dacă se auzea că pogoară însuşi tovarăşul Inspector-Şef, se vopsea iarba-n verde.
Comportamentul ăsta de arendaş îngrozit de vizita moşierului n-a dispărut după Revoluţie.
Prin oraş, arendaşii de la Primărie comandă asfaltări rapide şi zugrăveli vesele înaintea unei vizite de calibru greu. Mai ţineţi minte cât de iute s-au reparat 8 km de şosea între Aeroportul Băneasa şi Piaţa Victoriei când a venit Papa Ioan Paul al II-lea?
Summitul NATO de la Bucureşti e o nouă inspecţie. Ea provoacă acelaşi comportament nevricos de femeie îngălată ce primeşte, în sfârşit, vizita unui potenţial pretendent. Primăria sulemeneşte oraşul ca să păcălească invitaţii.
De câteva zile, pe bdul Unirii se lucrează febril.
După ani în care acest bulevard n-a fost altceva decât un generos pretext pentru şmecheriile uzuale (scoate garduri, pune garduri, scoate borduri, pune borduri), acum, pe întreaga lungime, de la Piaţa Alba Iulia la Piaţa Unirii, zeci de muncitori trebăluiesc de la prima oră. Măsoară, sapă gropi, plantează, stropesc, spală, curăţă, vopsesc. O ferchezuială agitată, că doar vine inspecţia şi nu se cade să ne vază oamenii ăia aşa cum suntem de fapt - plini de praf, plini de gropi, plini de gunoaie, plini de indiferenţă. Scenele de pe Unirii se repetă cam prin toate zonele pe unde se bănuieşte c-ar putea ajunge străinii ăştia.
Eu, unul, mi-aş dori să rămână cu noi, dacă asta-i singura cale pentru ca administratorii acestui oraş să se preocupe, într-adevăr, de curăţenie, drumuri, poluare şi, în general, de confortul locuitorilor.
Rămâne însă întrebarea: de ce oare primarilor noştri nu le e ruşine de noi, cei care-i alegem şi-i plătim, ci doar de nişte străini?
Thursday, March 13, 2008
Costel Busuioc şi o naţie hipermetropă
Felicitări, domnule Busuioc, cred că aveţi voce frumoasă, cred că o veţi mai lucra şi cred că, în orice caz, trebuie să fiţi respectat pentru tenacitatea dvs. Sunteţi o poveste de succes iar lucrul cel mai bun care s-ar putea întâmpla acum ar fi ca succesul dvs. să potenţeze tenacitatea altor oameni talentaţi, dar încă umiliţi de lumea înconjurătoare.
Dar voi, dragi compatrioţi, nu vă simţiţi un pic ipocriţi să produceţi aşa un val ditirambic pentru a-l purta pe dl. Busuioc spre glorie?
Nu vă-ntreb unde eraţi când dl. Busuioc spăla vagoane la CFR, nici de câte ori aţi strâmbat din nas când aţi trecut pe lângă el, îngrijitorul de animale. Ne-a spus-o chiar dl. Busuioc, care a plecat zidar în Spania de-atâta bine-n ţară, căutând pâinea şi laptele pentru cei 4 copii ai săi la două mii de leghe distanţă.
Nu vi se pare, însă, că vreţi prea tare să vă identificaţi cu Busuioc Învingătorul abia acum? În plus, el este învingătorul recunoscut de alţii, nu de voi. Nu vă preocupă faptul că dl. Busuioc a trebuit să plece din ţară pentru a scăpa de spălat vagoane şi animale şi pentru a fi, în sfârşit, observat de oamenii din jur?
Un ministru al culturii a produs azi un panseu de-un rar cabotinism. "Un pas mic pentru Costel, un pas mare pentru România", a spus Adrian Iorgulescu, printr-o grosolană tentativă de furt a ceea ce dl. Costel a câştigat departe de România şi fără ea. Dar câţi paşi o fi făcut Adrian Iorgulescu în căutarea altor talente asemănătoare dlui Busuioc prin România sa?
Şi cât de bombastică este această ipocrizie în care este zidit dl. Busuioc în ţara din care a plecat... Dl. Busuioc n-a câştigat altceva decât un concurs televizat, un reality de tip Megastar. Nu păreţi să fi citit ce scrie pe site-ul emisiunii. Hijo de Babel este "un concurs al TVE care urmăreşte integrarea diferitelor culturi din Spania secolului XXI". Atât şi nimic mai mult. Câţi dintre dvs. urmăresc emisiunile similare difuzate de posturile din România? Vă spun eu: atât de mulţi încât, invariabil, aceste emisiuni nu supravieţuiesc mai mult de unul, două sezoane. Spre deosebire de spanioli, noi, românii, nu facem show-uri pentru "integrarea diferitelor culturi" din această ţară. Noi dispreţuim diferitele culturi chiar şi fără a şti ceva despre ele. Dar nici măcar promovarea talentelor "pur rrrromâneşti" nu ne preocupă. Talentele noastre îşi crapă căpăţânile în indiferenţa băştinaşă, după care o şterg să se repare la mii de leghe depărtare. Sunt pline muzeele, sălile de concert, universităţile şi laboratoarele lumii de români dintr-ăştia veniţi cu capul spart de-acasă. Ah! şi cum le mai numărăm succesele după ce pleacă de-aici...
Naţiunea suferă de hipermetropie. Nu vede bine decât de la distanţă.
Fraţilor, după atâţia ani, nu vreţi să ne punem nişte ochelari, totuşi?
Pac, la Blog! Borduri piratate şi bănci de fiţe
Ah! Se-ncinge tărâţa (şi ce-mi place)! Campaniile electorale nu vor mai fi niciodată la fel, acuma că avem web 2.0. E partea aceea seducătoare a internetului - şi anume, că nimeni nu mai poate controla informaţia.
Poate că imaginile de mai jos nu reprezintă, totuşi, mare lucru, dar mă bucură simplul fapt că sunt publicate.
Sunt două seturi, apărute azi pe mai multe bloguri. E vorba de bordurile "piratate" cu sloganuri electorale la mişto ("Aici sunt banii dvs, votaţi Videanu!") şi de "băncile de fiţe", import Spania, care se instalează acum prin parcurile din centrul Bucureştiului.
Bordurile piratate - le-am găsit la Aura Matei, le-am mai văzut şi la R3lativ şi am descoperit întreaga colecţie pe Flickr, la Bordurion.
Băncile de fiţe sunt pe blogul lui Ioşca.
Aşa, băieţi, hai să-i dăm în fapt! Cum zicea Nenea Iancu? Pac, la Resboiul?
Wednesday, March 12, 2008
Leonard Cohen, la Bucureşti, adus de Jurnalul Naţional
Leonard Cohen vine la Bucureşti şi cântă pentru toate gagicile cu inimi frânte şi priviri lăcrămoase (şi pentru iubiţii/iubitele lor, desigur).
Cohen vine pe 14 iulie, adus de Jurnalul Naţional, cadou la aniversarea a 15 ani de apariţie a ziarului.
Concertul de pe Stadionul Cotroceni este organizat de Events, cei care s-au ocupat şi de Rolling Stones.
PS: Marius Tucă, lăcrămos mai degrabă pentru folk, l-ar fi preferat pe Bob Dylan, dar n-a fost să fie.
Am cyber-demonstrat
Am cyber-demonstrat şi eu, azi, pe site-ul Reporters Sans Frontieres, pentru libertatea de expresie on-line. E o experienţă oarecum bizară - pe vremuri, demonstraţiile prezentau riscul unui bulan pe spinare, al gazului lacrimogen în faţă sau, în cel mai bun caz, al întâlnirii discrete cu un şuţ venit să-şi ia şi el salariul de la manifestanţi.
Iată captura de la demonstraţie. Eu sunt în colţul din dreapta-jos, ăla cu panoul Non a la censure d'Etat.
Animaţia e fun, siluetele se agită - dar liniştea e totuşi stranie.
Dacă vreţi o premieră în viaţa voastră de internauţi, intraţi pe http://www.rsf.org/, alegeţi-vă o cyber-demonstraţie. Trebuie să completaţi câteva câmpuri şi să vă alegeţi un slogan, apoi sunteţi transportaţi în locul (virtual) al manifestaţiei.
Nu e cu linkuri, aşa că nu vă veţi face cunoscuţi direct în cyber-piaţă :-)
PS: Bădin îmi spune că UNESCO şi-a retras patronajul pentru această acţiune. RSF speculează că retragerea este rezultatul presiunilor făcute de ţările ţintă ale protestului. Mă rog, ONU n-are ouă. N-a avut niciodată.
Tuesday, March 11, 2008
Lampa de la IKEA
Noi ne-am născut la periferia Balcanilor, deci nu vom fi nemţi niciodată, ar putea zice preşedintele acela care a devenit faimos pentru o constatare imbatabilă referitoare la anotimpuri.
Toţi nemţii se nasc mai la nord, aş adăga eu, dacă mi-ar permite. Toţi, adică şi suedezii - şi în mod special cei de la IKEA. Tot deasupra pe hartă, tot blonzi, tot ordonaţi, tot meticuloşi. Nemţi. Înţelegeţi germană? Dar suedeză? Vedeţi că-i tot aia?
Pe mine, unul, nemţii ăştia m-au intimidat dintodeauna, chiar şi când erau doar nişte românaşi vopsiţi în nemţi, de la Liceul German. Ştiau să facă orice mai repede, mai bine şi mai precis decât balcanicul de mine. Beau mai cu sârg, aveau mahmureli mai scurte, până şi numele iubitelor le scriau mai clar cu pipi pe nisipul de la Olimp (iar numele iubitelor lor sunt întotdeauna mai lungi decât numele iubitelor noastre). Iar nemţii nu divaghează niciodată, cum fac eu chiar acum. Iar m-au bătut.
Nemţii ăştia de suedezi de la IKEA mă copleşesc şi ei. Sunt atât de ordonaţi şi de tipicari că mă simt ca un emigrant fugit din lagăr de fiecare dată când intru în magazinul lor.
La IKEA nu flendureşti româneşte ci te deplasezi nemţeşte pe trasee prestabilite. Vrei numai un prânz la cantină? S-o crezi tu! Ieşirea e la 3 hectare depărtare, între tine şi ea stă, ca-n poveşti, hăul magazinului. Chifteluţele lor suedeze se mănâncă la număr fix. Porţiile de somon afumat sunt mereu egale, de nu ştii niciodată pe care s-o alegi pentru o-mbucătură-n plus. Mâncarea-ţi este turnată-n farfurii ca pe linia de montaj, fiecare bucătar are de executat strict operaţiunea lui, ca-n Timpuri Noi. Am fost tentat să încalc legile IKEA şi să nu mai duc tăvile cu farfurii murdare la rastel, dar mă cunosc prea bine. Mi-e frică de înălţimi, aşa că n-aş fi putut sări de la etaj ca să scap cu viaţă, în timp ce cantina ar fi răsunat de sirene răguşite şi urlete metalice de "Achtung! Verboten! Halt!" sau cum se latră în limba aia a lor, pe care doar moartea cred c-o vorbeşte cu plăcere, înainte să fie împuşcaţi evadaţii.
Mă mai intimidează, la IKEA, şi versetele plasate pe toţi pereţii. Toate, variaţii ale unui singur concept: "De ce facem aşa? Pentru că e bine pentru tine". D-aia ne ducem singuri farfuriile, d-aia ne montăm singuri mobilele, d-aia ne notăm singuri codurile, d-aia sunt pachetele aşa înghesuite, d-aia mergem după săgeţi ca oile, d-aia punem pachetele cu eticheta spre casieriţe, d-aia suntem roboţi, pentru că roboţii sunt eficienţi, verstehen?
Simt că mi se vâră-n cap atâtea argumente logice ale superiorităţii sistemului IKEA încât, la sfârşit, aş putea să mă-nscriu în biserica asta şi să le donez întreaga avere (aici ar lua ţeapă, românu' tot român).
La final, aş vrea şi eu o factură. Facturile se dau ordonat, normal. Sunt 5 ghişee unde 5 fete se plictisesc de moarte, cam ciufulite, e târziu şi sunt, evident, singurul bărbat care le va cere ceva, în seara asta. Aleg şi eu una la întâmplare:
- Săru'mâna, aş dori o factură.
- Luaţi un bon de ordine.
Păi... Mă uit în jur, cam tâmp, presupun. Nu-i nimeni. Dau să zic ce-ar fi de zis, dar, din nou, sunt intimidat. Nemţii, tot nemţi, fie ei suedezi sau nu. Regulamentu-i regulament. Mă târâi cu pachetul compact şi greu până la distribuitorul de bonuri de ordine, apăs butonul, iese hârtiuţa. Nr. 765.
- Clientul cu nr. 765! strigă fata. Adică eu, cum ar veni, că altcineva n-are cum să fie. Mă-ntorc de unde plecasem, potrivit regulamentelor nemţeşti de la IKEA suedeză, spun datele, primesc factura.
- Dar bază de date aveţi? întreb. Adică data viitoare datele firmei mele...
- N-avem bază de date.
A-HA! Iată România mea dragă, v-am prins, măi nemţi vopsiţi ce sunteţi! Păi de ce n-ai zis aşa, neicuşorule, tot de-al meu eşti, că dacă erai neamţ până la capăt, aveai şi tu bază de date, să nu mai dictez J-uri şi IBAN-uri, româneşte, ca în oricare alt magazin românesc! Ei, bravos, naţiune suedeză, halal să-ţi fie!
Îmi vine să joc tontoroiul şi să le zic bancul ăla: "ai văzut, bă, suedezule, că nu e ca-n filme?"
PS: Lampa din titlu? A, da, mi-am luat o lampă de la IKEA. Am montat-o acasă şi, culmea, a ieşit chiar o lampă. E-hei, suedezii ăştia, ce nemţi adevăraţi...
Regulile de fier ale limbii de lemn
Iulian ne oferă un motiv de zâmbire, citând (şi traducând) câteva titluri de presă alunecate pe podeaua udă a cine ştie cărei minţi de editor mahmur. Sunt titluri din lumea anglo-saxonă. În lumea dâmboviţeană, nimeni nu se dedică alcătuirii unei colecţii complete pentru că nimeni nu poate spera la o viaţă atât de lungă.
Titlurile ca titlurile, dar ce ziceţi de clişeele care sugrumă aproape orice paragraf în presa autohtonă? E o revărsare cleioasă de şabloane care se infiltrează molatec şi încastrează întru nemişcare biata limbă română, siluită în egală măsură la pagina-ntâi şi în deschiderea jurnalelor televizate. Autori: reporteri cu lecturi firave, editori promovaţi ca-n jocul scaunelor şi câte un redactor-şef care crede că gramatica are aceleaşi reguli precum sculptura-n slănină. Această adunătură produce şi avizează zilnic chintale de prostii.
Iată numai cât rumeguş se scurge din uzualele relatări referitoare la accidentele auto:
1. Orice accident auto este o "adevărată tragedie". (De altfel, toate evenimentele despre care se relatează sunt "adevărate", pentru că presa despre asta scrie şi simte nevoia să accentueze întruna: o ploaie torenţială este "un adevărat potop", un incendiu devine "un adevărat dezastru", un dans la discotecă nu poate fi altceva decât, nu-i aşa? o "adevărată petrecere".)
2. Întotdeauna, accidentele rutiere se "soldează cu victime" care, invariabil, sunt "prinse în fiarele contorsionate". Întotdeauna, victimele în chestie reuşesc minunea teleportării fără martori, noi fiind informaţi că ele "au ajuns la spital" (ca prin farmec), chiar dacă sunt uşor suferinde de "răni grave".
3. Întotdeauna, accidentele rutiere, fiind "adevărate tragedii", împiedică circulaţia firească pe drumul respectiv, astfel încât "cozile se întind pe mai bine de N kilometri" (unde N depinde, adesea, de starea de nervozitate a şoferilor interogaţi).
4. Supravieţuitorii "adevăratei tragedii" trec prin penultima experienţă posibilă: ei "şi-au văzut moartea cu ochii". Aleluia, însă, fraţii mei, deoarece povestea lor este cu happy-end, iar acesta ne este vârât în ochi, ca nu carecumva să nu înţelegem că asupra lor tocmai a pogorât mila cerească: demni de caracterizarea ce le-a fost făcută, supravieţuitorii "scapă ca prin minune" de fiecare dată.
5. Orice persoană sub 14 ani care a avut nenorocul să se afle în preajmă suferă un proces de liliputanizare. Aceste persoane sunt descrise ca "micuţii, micuţul, micuţa".
6. Cum orice are un sfârşit pe lumea asta, şi relatările respective se încheie cu o referire la braţul lung al legii care se pregăteşte să înşface vinovaţii de urechi. Indubitabil, "ancheta a demarat" precum un motor nemţesc. În cazul în care reporterul este cu adevărat curios, el a aflat chiar elemente în plus, pe care simte nevoia presantă să le împărtăşească audienţei, pe care o anunţă: "trebuie să vă mai spun", promisiune urmată de un teasing precum antreul de-acasă de la Pantagruel: "din primele cercetări reiese". Tot precum antreul sus-menţionatului, încheierea ne lasă înfometaţi şi nedumeriţi, sprând la mai mult de fiecare dată.
"Rămâne de văzut cum va evolua situaţia".
LATER: Iulian Comănescu a remarcat postarea de mai sus şi propune o leapşă. Ţinta ar putea fi chiar un Dicţionar al limbii de lemn în presă, mă gândesc. N-ar fi tare?
Imbecilii marilor oraşe
E plin oraşul de imbecili care au scăpat la volan. Dar ca ăsta, mai rar... Adică, pe bune, care dintre cei doi neuroni l-o fi determinat s-o ia pe linia lui 41?
Şi de sus, întregul incident:
via
Monday, March 10, 2008
No follow killed plus ultimele comentarii la liber
Dacă-i bal, bal să fie. Tocmai am ucis restricţia "no follow" din Blogger. Carevasăzică, orice spammer are acum portiţa deschisă să-şi posteze prostioarele cu link cu tot.
Să dea dracii să mă-niervez de la abuzuri...
Plus: am adăugat un widget cu "ultimele comentarii" pe coloană, dacă vreţi să vedeţi din prima cine şi ce a mai avut de zis.
Tocmai voiam să zic să nu mai citiţi în continuare, că nu mai aveţi ce. Şmecheria asta nu am cum s-o scot, din păcate. E sau nu ceva scris după "citeşte în continuare", linkul rămâne. O să fie un sondaj mai încolo, să vedem cât de rău vă deranjează.
Dacă tot deschiserăţi continuarea, hai să nu fie chiar degeaba. Uite un site
mişto de tunat blogurile de pe Blogger.
UPDATE: aia cu "ultimele comentarii" consideraţi-o în test, că am unele bănuieli...
12 Martie: Ziua Libertăţii Presei Online
Sub patronajul UNESCO, Reporteri Fără Frontiere lansează Ziua Libertăţii Presei Online. În aceeaşi zi, RFR organizează un protest online de 24 de ore împotriva cenzurii pe internet şi-i invită pe toţi utilizatorii de net să vină pe site-ul RFR pentru a demonstra virtual împotriva cenzurii şi pentru libertatea de opinie în internet.
Fiecare demonstrant va avea posibilitatea de a-şi alege un avatar, un mesaj pentru bannerul său şi de a participa la una dintre cele 9 cyber-demonstraţii (Birmania, China, Coreea de Nord, Cuba, Egipt, Eritreea, Tunisia, Turkmenistan şi Vietnam).
Potrivit Reporteri Fără Frontiere, în toată lumea sunt întemniţaţi 63 de cyber-dizidenţi, închişi după ce şi-au exprimat dreptul la opinie pe internet.
Sursa.
Sunday, March 9, 2008
Nr. 1: Cin-să fie, cin-să fie?
Stimabililor, e un sondaj pe coloana din stânga. Are o întrebare: ştiţi sau nu ştiţi care-i numele real al autorului acestui blog?
Ştiu că e ridicol, dar în urmă cu (aproape) un an, când a apărut Amar de Zi, anonimatul părea o idee bună. Habar n-aveam dacă mă voi ţine de treabă cu acest blog şi nici nu voiam să atrag cititori doar pentru semnătură.
În plus, prea mulţi jurnalişti şi-au deschis bloguri în perioada aceea. Atât de mulţi, încât vreo doi-trei bloggeri cu multe postări şi puţine idei au anunţat că ştiu ei mai bine: era ordin de la patron. Ca atare, blogul meu a fost pur personal încă de la început, la fel de personal ca un jurnal pe care nu simţi nevoia să-l semnezi. Ce naiba, doar ştii că tu scrii acolo, nu?
Evident că a devenit repede secretul lui Polichinelle, iar acum mi se pare că toată povestea are un aer de ipocrizie pe care nu mi-am dorit-o.
Presupun că majoritatea cititorilor ştiu numele semnatarului dar, în egală măsură, îmi închipui că vor mai fi câţiva care nu s-au întrebat niciodată cine-i Someone ăsta. Poate că ar fi interesant să aflăm.
Rezultatul acestui sondaj ar trebui să determine mutarea, sau nu, pe un domeniu personal, cu nume în clar.
Mulţumesc pentru click-uri.
Saturday, March 8, 2008
Barometrul de opinie Amar de Zi
Cam în urmă cu un an, pe vremea asta, Sorina Matei îşi găsise un nou hobby: să mă bată pe mine la cap, zi de zi, cu ideea de a-mi deschide un blog.
Acuma, unii spun despre mine că-s un tip mai degrabă răbdător, dar şi Sorina Matei, când e să fie pisăloagă, face din picătura chinezească o ploicică de primăvară. Mai degrabă de gura muierii decât din proprie convingere, mi-am făcut contul ăsta pe Blogger şi i-am dat drumul. De! Bărbaţii n-au nici o şansă în faţa unei femei hotărâte.
A fost o experienţă surprinzătoare din multe puncte de vedere - şi culmea e că au fost surprize plăcute. Mi-am redescoperit plăcerea de a scrie constant (şi nu doar ştiri), bucuria de a scrie doar pentru cititori (doi-trei sau câţi vor fi fost ei acolo la început) şi nu pentru un salariu, cât şi pofta de a-mi dezmorţi scriitura în varii registre. M-a ajutat în multe feluri... Poate că le voi descrie la un moment dat. Poate în mai, când se va-mplini un an, cine ştie.
N-am aplicat tehnici de SEO, deşi am citit cu atenţie despre ele. N-am bolduit cuvinte, n-am folosit acele cuvinte cheie, n-am postat acele imagini şi filmuleţe fără o glumă şi-o înţepătură. N-am cerşit linkuri. Nu mi-am făcut reclamă pe site-uri mari, nici măcar pe cele ale companiei. Am dat o singură "leapşa" în blogosferă, slujind la ea zi de zi, timp de aproape două săptămâni, inclusiv în ziua de Crăciun, ceea ce m-a făcut să ratez cel puţin o porţie suplimentară de sarmale. N-am premeditat creşterea traficului, deşi fiecare cititor în plus m-a bucurat enorm. Sunteţi, acum, între 200 şi 500 pe zi, ceea ce e mai mult decât mi-aş fi închipuit la început. Eu, unul, sunt mulţumit, şi sper că şi voi.
Dar, că veni vorba de aniversare, mi-ar plăcea s-o pregătesc într-un fel, strângând feedback direct de la voi, cititorii Amar de Zi. De aceea, în următoarele 10 săptămâni, v-aş ruga să aveţi amabilitatea să răspundeţi sondajelor pe care vi le voi propune aici, pe coloana din stânga.
Răspunsurile voastre ar trebui să-mi definească mai bine ce aşteptări aveţi faţă de acest blog. Poate că aţi prefera texte dintr-un anumit domeniu, sau poate că vă atrage varietatea. Poate n-aveţi răbdare să citiţi tot, pentru că scriu prea lung, sau poate urâţi însemnările de 3 cuvinte şi un link, prea puţin caracteristice acestui blog. Poate vă enervează paginaţia şi designul, dar n-aţi găsit calea să-mi comunicaţi asta. Poate că vi se pare ridicol ca, la un an de la primul material, Amar de Zi să fi rămas în continuare un blog scris "sub anonimat", deşi n-a fost niciodată un secret cui aparţine.
Procedura e simplă. În fiecare luni va apărea un nou sondaj pe coloana din stânga. Voi explica într-o postare ce încerc să aflu prin întrebările respective. Sondajul va rămâne pe coloană până duminică, zi în care se va încheia votarea, voi publica rezultatele şi voi comenta pe scurt. Luni voi posta următorul sondaj, şi tot aşa, cale de 10 săptămâni. La sfârşit voi face o sinteză.
În acest timp, nu voi mai scrie nimic altceva, aşa că puneţi-vă pofta-n cui.
Nu, glumeam, evident, sondajele sunt başca :-)))
Mulţumesc anticipat pentru click-urile voastre.
Friday, March 7, 2008
Adevărul gol-goluţ: Cotrocenii nu-s ca Elizeul
Nu mă pot împiedica să nu observ unele mici diferenţe între preşedinţia română şi cea franceză. Nu le voi enumera pe toate, dar voi remarca una.
De ce, mă rog, la ei prima doamnă poate poza nud şi la noi nu?
Pentru că, da, Carla Bruni, actualmente Sarkozy, apare în ediţia din februarie a revistei spaniole DT. Mie-mi place imaginea aia în care doamna prezident nu poartă decât o cureluşă... sau ce-o fi mizilicul respectiv:
Şi nici următoarea nu e rea, deşi îmi imaginez că atâta abur în baia aia de la Elysee o să facă igrasie. Un ventilator, ceva?
Carevasăzică, doamna Nina n-a vrut, presupun. Doamna Nadia nu s-a putut hotărî, îmi imaginez. Asta e, am avut noroc, până la urmă.
Dar doamna Udrea, de ce nu? Vă-ntreb, popor, ce-are doamna Elena Udrea împotrivă?
Doamnă, vă rugăm mai gândiţi-vă. Ţara asta v-a oferit atâtea (parcările Dalli, de exemplu). Ar fi cazul să ne arătaţi posteriorul şi la propriu, nu doar la figurat!
PS: cum, ziceţi că doamna Udrea nu e prima doamnă? Ei, aş, asta vă închipuiţi voi, naivilor!
Ce-am votat la RoBlogFest, al doilea tur
Ştiţi cum e: ai intrat în horă, apăi joacă, neică, lasă grija de pingele!
Sau, şi mai complicat: calificaţii în turul al doilea de la RoBlogFest m-au pus, oarecum, într-un embarras du choix. Vă las pe voi să decideţi dacă e vorba de dificultatea alegerii între opere de-o aşa mare calitate sau dacă, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, chiar m-am întrebat de ce m-oi fi băgat în horă.
Carevasăzică, eliminându-le pe cele scrise cu eleganţa găinii care scurmă după râme (dar lipsite de precizia acesteia), înduioşându-mă doar o clipă faţă de inocenţa frazării altora, comparând intenţia cu rezultatul şi judecând tentativa şi fapta, am zis mane, tekel, fares (Doamne, iartă-mă...), am selectat ce e valoros şi am dat click după cum urmează:
Cel mai bun blog colectiv: Bookblog. Nici o ezitare aici şi vă invit şi pe voi să-l votaţi. Ar fi un semnal pozitiv dat de blogosferă consumatorilor de net din România, ar fi un gest de solidaritate faţă de un produs de calitate şi ar însemna un "mulţumesc" sincer spus echipei Bookblog, care ne învaţă zilnic că lucrurile bune, în viaţă, ne sunt la îndemână.
Cel mai bun blog nou: Jurnal de sarcină în doi, pentru curaj, idee, farmec şi autenticitate.
Cel mai bun blog de divertisment: Gogu Kaizer, pentru că mă face să zâmbesc mai des decât m-aş fi aşteptat (eu fiind un ursuz, de altfel).
Cel mai bun blog de sport: Blogsport, pentru că aşa e, şi pentru că nu s-a schimbat nimic de acum două săptămâni, când tot asta am votat.
Cel mai bun blog personal: Andrei Roşca, My Way. Nu doar pentru că e atent să transmită în primul rând calitate, când lumea pare a preţui, zilele acestea, mai degrabă cantitatea, ci şi pentru că reprezintă, încă, doar începutul unei vieţi aparte.
Cel mai bine scris blog: Irene's Tea Mind, cu unele ezitări, determinate nu de calitatea postărilor, ci mai degrabă de absenţa diacriticelor. Poţi scrie bine dacă scrii incorect? Paradoxal, Irene reuşeşte mai des decât eşuează, şi asta-i încurajator. (Mare pricinos mai sunt şi eu, ce să zic...)
Cel mai bun blog: Palatul Şuţu, pentru îmbinarea fericită între informaţie, comentariu, experienţă personală şi imagine semnificativă pe care o practică pe blogul său. Se vede că-i place şi că investeşte energie şi creativitate, şi asta merită, oricum, mai mult decât numai votul meu.
Mai sunt 6 zile din campania RoBlogFest. Zic să nu vă faceţi că n-aţi avut timp.
Thursday, March 6, 2008
Deci. Eu cu cine votez?
Citesc asta.
Dup-aia citesc asta, drept răspuns.
Şi mă-ntorc aici, să văd replica.
Ce naiba, mă, toţi deontologii ăştia au obiceiuri ascunse?
Tumbe c-un Cozmin
Alde Cozmin Guşă a reclamat Trustul Intact la CNA. Guşă, despre unii spun că s-ar recomanda ca preşedinte de partid, e nemulţumit că este supus unui "embargo mediatic" de către posturile acestui trust. În doi ani, carevasăzică, nu l-a invitat şi pe el cineva să se exprime la microfon, ceea ce i se pare nelegal.
Păi, Cozmine dragă, scuzele mele pentru deranj, dar când mi-ai tras ţeapă la Blog FM unde era "embargoul mediatic"?
Uite cum mă făcusem eu spărgător de embargo în Trustul Intact şi nici nu ştiam în ce mă bagi.
Acum îmi dau seama. Ai vrut să-mi faci un serviciu, chiar dacă m-ai anunţat, prin gura lui nenea Relu şeful-de-campanie, cu doar juma de oră înainte de catastrofă.
Mersi, nene, să trăieşti! Să-mi zici şi mie adresa de la CNA-ul politicienilor, să le transmit o scrisoare umedă de recunoştinţă.
Şi să mă-nveţi şi pe mine cum faci tumbele astea fără să-ţi crape obrazul.
Tuesday, March 4, 2008
Fonfleul* cu uninominalul
Auzii că se votă votul unilominal. Azi se votă, la Cameră, se votă votul, neică, să vezi ce treabă!
Alde Pârţ a lui Fofleacă din capu' satului zîse că-i treabă mare, cu unilominalu' ăsta, că de-acu' se face curăţenie pîntre politicieni, că-i curăţăm cu unilominalu' de-o să sară scântei, nu alta, auzi? Scântei o să sară. Că cică de-acu'nainte îi votăm dinrect pe ei, nu partidu', pe listă, ca pân-acu'. Gata, nu mai scapă, om cu om îi votăm, bob cu bob îi alegem, nu mai are cum să se fofileze, cum l-am prins, harşt! îl ardem la vot, dinrect, pe persoană, nu la grămadă, ca pân-acu'.
Băăă, Pârţane, zîsei io, eşti mare prost.
Da' ce, până acu' nu tot aşa votarăm, cu omu'? Adică ce, Halancu Turcitu, acu' cinşpe ani, nu ca om dinrect l-am votat noi primare peste sat? Nu erea, adicătelea, unilominal atuncea sau ce erea? Şi nu şi-a tras el teveu color, fringider cu congelator şi o Dacie nouă din terenurile ălea de le-a învârtit el cu ăi de-au venit tocma de la oraş acia, să ia pământu' lu' moşii lor? Şi nu el ne-a pus prima dată borduri la uliţă, de stătea noroiu pe miljoc, că nu mai avea un'să se ducă de bordurile alea noi pe uliţa neasfaltată? Şi nu l-am votat noi împotrivă mai târziu, de s-a dus din sat şi n-a mai auzit nime de el, că stă la gârlă, colo'n vale, şi-şi haleşte slănina pe care-a pus-o pe el cât ne-a fost staroste?
Şi după el, Ochiosu' Ochi de Sticlă nu tot dinrect l-am votat, adecă unilominal, cum îi zice acuma? Şi el primare, şi el unilominal, şi ce, nu ne-a pus şi el borduri până ne-am săturat?
Şi, Pîrţane, te faci că uiţi, dup-aia Viorel Ţiganu', ăl de fugi cu ţiitoarea şi cu banii din dulapul Primăriei, nu tot unilominal l-am votat?
Nu puserăm noi ştampila, mai încoace, pe Băşinică Ochideprună, ăla de umbla cu pălărie portocalie, de să spăria muierea noaptea când trecea hăulind ăsta pe uliţă de la MAT, după ce dădea iama-n rachiu? Nu s-a prins el că face curat şi pune asfalt şi în schimb ne-a pus iar borduri, ne-a luat potăile din curte şi islazul ăla de la baltă, unde venea nepoţii la iarbă verde, de i l-a dat lui talpă iute ăla de nu-l văzuse nimeni niciodată?
Ca să nu-ţi mai zic, Pîrţane, de ăsta de-acu', de-i spune Vicleanu... Şi pe el, tot unilominal l-am votat, halal să ne fie.
Aşa că, Pîrţane, eşti un prost. Oricum o fi, tot te-or fura pân-la urmă. Nu mai crede tot ce zice la ziar. Ai avut unilominal d-ăsta şi pân-acu', numa' că nu ţi se spune. Mai gândeşte şi tu, Pîrţane!
------------------
*Fonfleu: subiect de presă tabloidă, neadevărat, prezentat însă ca ştire verificată, menit să capteze atenţia şi să provoace discuţii în tramvai şi la coafor. Ex: "- Ce ştire ai? - O găină a născut pui vii. - Hahaha, ce fonfleu! Perfect, pagineaz-o la a-ntâia, pe 3 coloane."
Acea Românie a naşpeţilor
Mai ştiţi postarea mea despre România văzută de Anhony Bourdain pe Travel Channel? Textul acela plin de sine în care ziceam că se supără lumea degeaba, pentru că Anthony n-a făcut decât să se uite la toate cele pe care noi refuzăm să le vedem? Ai-ai-ai, ce naiv am fost.
Am dat-o în bară. Asta se-ntâmplă când nu verifici până la capăt, aşa cum eşti învăţat. Riscurile bloggerului - e de unul singur şi mai are şi altele de făcut, nu trăieşte din blogging, trebuie să-şi câştige pâinea din altă parte. Asta creşte riscul superficialităţii.
România lui Bourdain nu a arătat astfel doar pentru că există şi în acele ipostaze. România lui Bourdain a părut atât de imbecilă pentru că aşa i-au băgat-o pe gât nişte funcţionari guvernamentali, care i-au cerut realizatorului să filmeze aia şi cealaltă şi i-au interzis să vadă asta şi ailaltă.
Cotidianul are întreaga poveste, iar Travel Channel, confruntat cu mareea de comentarii din România (888 acum), a dat explicaţii. Ah, ce mizerie!
Craevasăzică, zice Cotidianul, Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale (nu vi se pare că lungimea numelui unei instituţii române e proporţională cu gradul de prostie?) a plătit 20.000 de dolari echipei lui Bourdain, pentru ca aceasta să vină în România şi să filmeze o emisiune. Tot Ministerul pentru bla-bla a alcătuit programul şi a desemnat un coordonator: madam Camelia Negoiţă, şefa Biroului de Turism al României din SUA.
Atât de bine a coordonat Ministerul filmările, încât producătorii americani ai emisiunii explică, acum, că n-au fost lăsaţi să filmeze unde au vrut, că li s-au băgat pe gât tot soiul de idei tâmpite şi locuri fără relevanţă. Reprezentanţii părţii române le-au propus "cel mai bun restaurant franţuzesc din oraş" sau "să aranjeze atent scenele înainte de filmări", în timp ce emisiunea respectivă este despre locuri reale şi oameni reali. Singura dată când echipa a reuşit să scape de ochiul necruţător al oficialilor, Bourdain a ajuns la Gil Flash, unde a fost încântat de mititei şi de bere. "The scene at the “mici” joint, which we shot against the explicit wishes of our minders, remains an example of a show that for good or bad, might have been", spun producătorii în mărturia lor. Mă miram eu cum a apărut kitschul ăla cu Castelul Dracula în emisiune... Şi acum mă-ntreb cum dreaq a scăpat madam Negoiţă ocazia să vâre şi niscaiva cântece patriotice în producţia lui Bourdain...
Ah, ce porcărie infernală! Birocraţii ăştia netoţi se comportă exact ca nişte securişti cu ordin de sus "să iasă bine, altfel ai belit-o". Sunt crispaţi, nu pricep nimic, nu înţeleg ei înşişi în ce ţară trăiesc, nu au cultură, nu au umor, nu au spirit, nu cunosc shit despre producţia unui show de televiziune şi au exact atitudinea oierului miliardar care cere un Maybach verde praz cu scaune roşii (eu dau banu', faci cum îţi zic io!), spre oroarea fabricantului.
Aşadar, aş vrea să corectez ce spuneam deunăzi.
Nu e o Românie naşpetă. E o Românie a naşpeţilor.
Ce rămâne neclefăit de ei, e fabulos.
PS: pe de altă parte, dacă Bourdain ar fi zis de la început că programul este finanţat de Guvernul român, am fi înţeles mai multe... inclusiv despre el.
Monday, March 3, 2008
New Media vs. Old Media: cazul Harry
Mai toată presa română a difuzat ştirea la sfârşitul săptămânii trecute. Şi mai toată presa română a trecut fâlfâind peste semnificaţiile ei.
Pe scurt, Prinţul Harry, al treilea la coadă în aşteptarea tronului britanic, a fost retras rapid din Afganistan, după ce informaţia că se află pe un teatru de război a devenit publică. Prinţul Harry comanda un pluton de blindate în zona de conflict.
Două elemente esenţiale în această poveste:
1. Presa britanică, dar şi organizaţii media internaţionale, cum ar fi CNN, au ştiut şi au acceptat să nu difuzeze această informaţie, la cererea Ministerului Apărării, timp de 10 săptămâni.
2. Media internaţionale au ajuns la concluzia că secretul nu mai poate fi ţinut (şi, ca atare, au fost forţate să difuzeze ştirea) după ce informaţia a fost publicată de un blogger.
Bloggerul este Matt Drudge. Pe 28 februarie, la 11.01.34 ET, Drudge a demonstrat, în 122 de cuvinte (cu tot cu titlu şi cu tagul World Exclusive), că media tradiţionale pur şi simplu nu mai pot ignora web 2.0.
Cu o audienţă de milioane şi cu un site de ştiri axate pe senzaţional, Drudge este, probabil, mai degrabă o instituţie decât un blogger. Chiar şi aşa, Drudge nu tipăreşte şi nu emite. El este web-based şi basta. Este New Media.
Nu l-a chemat nimeni pe Matt la MoD să-i ceară înţelegere faţă de riscurile la care se supune Prinţul Harry în Afganistan. S-au dus, în locul lui, şefii presei tradiţionale. N-am habar dacă Matt Drudge ar fi acceptat înţelegerea, dacă i s-ar fi propus. Dar, ştiţi ceva? Nici măcar nu contează. Ar fi aflat alt blogger iar rezultatul ar fi fost acelaşi. Web 2.0 e înfricoşător şi seducător, în acelaşi timp. Seducător pentru că, realmente, informaţia nu poate fi controlată. Înfricoşător pentru că informaţia înseamnă putere. Inclusiv puterea de a ţinti un soldat anume, într-un război, care altfel n-ar fi supus decât riscurilor (considerabile, oricum) oricărui teatru de război. Să recunoaştem: capul lui Harry ar fi fost un trofeu istoric pentru talibani.
Ceea ce ne duce la pactul făcut de presa tradiţională cu guvernul britanic. Întrebarea dacă publicul avea sau nu dreptul să ştie este minimalizată de o alta: avea sau nu presa obligaţia să tacă?
Şeful Asociaţiei Britanice a Editorilor, Bob Satchwell, a explicat că discreţia redacţiilor, în anumite situaţii, este o procedură comună. Presa britanică, de exemplu, este de acord să nu difuzeze ştiri despre răpiri, dacă poliţia solicită asta, pentru a nu pune vieţile ostaticilor în pericol. Tot Satchwell spune că media cunosc programul de deplasări al politicienilor sau al membrilor Casei Regale, dar nu-l publică din raţiuni de securitate.
Este acelaşi lucru? Sigur, încerci să nu agravezi situaţia unui ostatic, dar nu ostaticul a ales să tremure cu un cuţit la gât. Sigur, nu comunici unde se va duce regina peste o săptămână, dar relatezi unde se află acum.
Nimeni nu l-a forţat pe prinţ să meargă la război. A fost decizia sa, onorabilă, desigur, şi e de lăudat. Dar dacă vrea să joace potrivit regulilor, să fie un soldat obişnuit, poate că ar trebui s-o facă până la capăt.
Şi asta nu e tot. Vi se pare că 10 săptămâni de tăcere complice e prea mult? Ei bine, presa tradiţională nu a dat tăcerea pe gratis. Prinţul a fost însoţit de reporteri şi de fotografi, în această perioadă. Cei care şi-au ţinut gura au fost recompensaţi cu acces direct la acest soldat privilegiat.
(Foto: John Stilwell. Prinţul Harry, stânga, ajută doi camarazi să pornească o motocicletă abandonată în Afganistan)
Astfel de tocmeli se mai întâmplă în presă. În web 2.0 ele sunt însă imposibile.
Şi asta, zic din nou, este în egală măsură înfricoşător şi seducător.
Sunday, March 2, 2008
The place
Nu-i cu linkuri directe, explicaţii şi indicaţii. E prea mişto locul ca să dau mură-n gură oricui. Dar vă zic numa' atât:
Oameni buni, e la vreo 40 km sud de Vama Veche, e cu scoici şi peşte de toate felurile, e sub faleza de stâncă, e cu marea lângă masă, e cu linişte dacă nu-s valuri şi cu muzica valurilor când nu e linişte, e cu zâmbete multe şi bani puţini, e cu pisici grăsuţe şi curate şi e, deocamdată, cu oameni care nu conduc Q7, be-em-vee şi merţane a-gabaritice. E ca-n poveşti. Încă.
Uite un pic de tot:
Indiciu: Brăduţ Florescu a scris la Amazing Race. E în site, căutaţi, dacă vreţi. Se verifică tot, inclusiv coordonatele de GPS. Fără de care nu prea aveţi cum să ajungeţi, dacă nu ştiţi locul.
Mulţumesc, Brăduţ.
Atât.
