Guvernul României va plăti 1.5 milioane EUR postului public de televiziune pentru reflectarea summitului NATO de la Bucureşti, între 2-4 aprilie. Banii ar urma să fie cheltuiţi pentru transmisiuni live, varii producţii secundare (talk-show-uri, dezbateri etc.), un documentar, comunicare on-line şamd.
E o sumă fabuloasă prin simplul fapt că vine pleaşcă.
TVR, la fel ca orice alt post responsabil din ţara asta, nu şi-ar fi permis să ignore summitul. Ar fi făcut orcum coverage, cu sau fără bani de la Guvern. Evident, televiziunile de ştiri şi restul televiziunilor comerciale vor avea, şi ele, transmisiuni live, producţii secundare, comunicare on-line şi, eventual, şi documentare pe tema summitului, dar pe banii lor, fără fonduri guvernamentale. Orice staţie privată s-ar fi dat peste cap să pună mâna pe un contract de 1.5 milioane EUR - dar n-au avut nici măcar şansa să afle oficial că ar exista o asemenea posibilitate.
De fapt, ce vorbesc eu aici? Nici n-a existat posibilitatea asta. Banii s-au dus ţintit.
Uite că încep să apară şi receptaculele acestor fonduri. Cf. Evenimentul Zilei, potrivit unui comunicat TVR, „campania Summitului NATO - Dosarele NATO va fi reflectată în programe printr-o serie de emisiuni speciale, printre care şi «De la Est la Vest», cu Bogdan Chirieac“. E-o lume minunată, nu?
Chiar aşa, dacă tot e vorba de bani publici, n-ar trebui să vedem şi noi cum au fost cheltuiţi? Să ştim, carevasăzică, ce trecători prin curtea TVR au călcat în noroc?
Friday, February 29, 2008
Muşte pe 1.5 milioane EUR
Thursday, February 28, 2008
Acea Românie naşpetă
Discovery Travel a difuzat marţi un episod al emisiunii "No Reservations" turnat în România. Realizatorul, Anthony Bourdain, un tip altfel simpatic, este evident cu curu-n sus de-a lungul întregului show. Fixerul său, un rus (!), se adresează cu "bună ziua, tovarişci" sătenilor, prin Maramureş, şi se-mbată muci cu palincă. Cei doi caută delicii culinare în bufetul de tablă al Pieţei Agroalimentare din Sighet (şi găsesc ce-au căutat). Amândoi vizitează Castelul Bran şi se îngreţoşează la o petrecere de Halloween în subsolul unui restaurant local unde, de ce nu mă mir, nu e nici un român. Echipa încearcă să filmeze la Curtea Veche, în Bucureşti, unde doi funcţionari tălâmbi cer să vadă autorizaţia eliberată de Ministerul Culturii şi le cer 10 euro/metrul pătrat (!) ca să le dea voie. Bourdain mănâncă la Jariştea şi face mişto de patroana locului, faimoasa - fie şi prin kitsch - Laura. Micii de la Gil Flash le-au plăcut, totuşi.
Emisiunea arată o Românie cum nu ne place s-o vedem, acea Românie la care preferăm să nu ne gândim: cu funcţionari obtuzi, cu cârciumi mizere şi chelneri neprietenoşi, o Românie în care turiştilor nu li se oferă autenticitate ci kitsch.
Şi asta a înfuriat blogosfera, care a scris în toate felurile despre Anthony Bourdain şi No Reservations. Cel mai interesant e că, pe blogul lui Anthony, o postare în care explică ce s-a întâmplat de fapt în România a provocat o maree de comentarii. Sunt 340 la ora la care scriu, cu aproape 50% mai mult decât în cazul celui mai comentat articol de pe blogul respectiv.
Majoritatea comentariilor - dacă aveţi răbdare să răsfoiţi - sunt favorabile României şi critice la adresa lui Tony. Multe vin de la români, ceea ce e o veste bună. Participăm, ne spunem părerea, nu va trece neobservată. Multe comentarii sunt de bun simţ, dar şi mai multe venind din acea oţărâre post-factum pe care o practicăm în ţara asta de fiecare dată când cineva vede şi lucrurile mai puţin plăcute.
Sigur, este evident că Bourdain nu s-a simţit bine aici - şi nici nu-l condamn. Mergeţi voi şi distraţi-vă la bufetul pieţei, dacă puteţi, eu aş alege altceva. Pe de altă parte, singurul motiv real pentru care rusul trebuie să fi insistat că e un fixer bun pentru România trebuie să fi fost palinca din Maramureş. Am numărat cel puţin 7 pahare rase de mujic dintr-o răsuflare. Spre sfârşit, în marginea comei alcoolice, omul mirosea bucata de pâine după fiecare duşcă, aşa cum învaţă tot rusul că se face, încă din copilărie. Şi, dacă nu e pâine, se miroase mâneca.
Dar n-are rost să-l lapidăm pe acest american care vede lumea şi o traduce pe înţelesul telespectatorilor. Nici nouă nu ne place acea Românie peste care a dat el. Şi noi fugim de ea pe litoralul grecesc sau în restaurantele italiene, dacă putem. Cât despre birocraţii români, ce să mai spun...
Cine vrea să vadă, găseşte emisiunea despre România aici (în mai multe părţi).
UPDATE: E vineri. Numărul comentariilor de pe blogul lui Anthony a ajuns la 652. La asta cred că nu s-a aşteptat.
Wednesday, February 27, 2008
...şi cu ochii ca cafeaua
Ştiu că ar trebui să fie un blog ce oferă conţinut original, ştiu... Dar nu m-am putut abţine. Vreau şi eu un micuţ ca ăsta, să mă duc cu el la şedinţe:
lol i'm dazed & confused
Mă numesc Hercul. Herculă, pentru prieteni
Mai şi zâmbim în oraşul ăsta, bine? Foto courtesy amicul Daniel.
(Din Hercul, care transportă person, s-a aruncat un pung de cartof prăjiţ, pe bulevarda Maghera, în miezul zilei. Mori!)
(Dacă începe ceva, e bine să ai Molotovul cu tine.)
(Introducing drapelul tubular, o evoluţie naturală de la fâlfâială la supt.)
(Exhibit A: Codru-i frate cu rumînu'. Şi copacu' nu?)
(Exhibit B: Recidiva)
(Exhibit C: Tot în Sectorul 4...)
Monday, February 25, 2008
Reţetă de tocăniţă-n sânge propriu
Păi... nu-i nici o glumă. Chiar vă dau cea mai bună reţetă de tocăniţă, cu tot cu poză.
1 kil de fleică, 7 cepe mari, 6 cartofi babani, 2 ardei capia, ulei, făină, sare, bulion şi apă.
Neapărat, un cuţit nou-nouţ de bucătar, dintr-ăla cu lamă groasă, greu de juma de kil şi ascuţit ca briciul.
Tifon, vată, leucoplast. Cârpe de şters pe jos.
Se ia ceapa, se curăţă şi se taie peştişori. Se trece iute cuţitul prin buricul degetului mic, cam pe la a treia ceapă. Se suge degetul, se cheamă nevasta, se face pansament, se şterge sângele de pe jos.
Se iau ardeii capia, se taie bucăţele. Se taie degetul arătător, scurt, un pic mai sus de tendon. Se suge degetul, se cheamă iar nevasta, se face alt pansament, se şterge din nou sângele de pe jos. E mai bine să aveţi gresie.
Se iau cartofii, se taie prudent în palmă primii 4, cubuleţe, şi se scapă cuţitul în lateral la al cincilea. Se linge pentru oprirea sângerării, se face un pansament. Nevasta e chemată doar pentru şters sângele de jos.
Se spală şi se curăţă carnea, se taie cubuleţe cu un cuţit vechi, fără tăiş, de preferinţă bont.
Se pune ceapa udă la călit în ulei încins, se pune puţină miere pe arsurile de pe mâini, se adaugă o lingură de făină când se rumeneşte, se stinge cu apă, se adaugă bulion pentru culoare şi gust. Separat, se înăbuşe carnea, se pune capacul pe tigaie după ce se observă că uleiul e, din nou, prea încins.
Se răstoarnă ceapa călită peste carnea înăbuşită, se varsă un pic şi pe laba piciorului, unde se poate da tot cu miere. Se adaugă cartofii cruzi, tăiaţi cubuleţe. Se dă la cuptor să scadă, într-o cratiţă prea mică, se deschid larg geamurile ca să iasă fumul când se varsă pe plita cuptorului.
Când cartofii s-au fiert, e gata tocăniţa. La sfârşit, arată aşa:
Poftă bună!
PS: reţeta e corectă, zău! Ba chiar cred că s-ar mai putea şi elimina nişte detalii...
PPS: cred că dacă scăpam cuţitul ăla pe jos, îl omoram pe vecinu'.
Sunday, February 24, 2008
Despre lene (III)
Moş Vasile Drăgan Lulea şi-a tăiat ultima dată via chiar înainte de a împlini 85 de ani. Atunci l-a trădat spinarea, care a înţepenit de-a binelea. Dup-aia i-au slăbit încheieturile şi au început să-i tremure uşor mâinile, cât să nu-i mai dea voie să lovească-n buruieni cu săpăliga. Nici nu s-a mai dus la vie dacă nu putea s-o mai stăpânească, şi nici nu i-a iertat niciodată trupului său toate aceste cedări meschine. S-a luptat să-şi păstreze mintea ascuţită şi limba iute cât a mai trăit. De pe prispă, stând la soare, o manevra cu îndemnuri scurte, ca pocniturile de bici, pe fie-sa a mică, Jenica, prin grădină. "Stropeşte colo, pliveşte dincolo, prinde aracii ăia, dă jos solarul, pune cartofii, scoate ceapa", şirul ordinelor era interminabil. Un bătrân aprig, a cărui voinţă supunea tot. Pe sine însuşi în primul rând.
Moş Vasile Drăgan Lulea s-a prăpădit după vreo 9 ani de când nu-şi mai văzuse via, pământul lui, mândria lui. Jenica s-a dus şi ea, sărăcuţa, 3 ani mai târziu. Via a rămas maică-mii, procopsită cu doi băieţi de oraş, cu mâini moi şi spinări casante, ale căror palme ştiu să prindă volanul, ale căror degete mânuiesc stiloul, nu sapa. Via e condamnată, i-au spus băieţii. Vinde-o.
Maică-mea nu-i degeaba fata lui Moş Vasile Drăgan Lulea. A zis nu. S-a încăpăţânat s-o păstreze, pur şi simplu în amintirea lui taică-său. Nu vrea vin, nu vrea rachiul de boască pe care ţăranii îl fac din ce rămâne după cules, nu vrea bani, vrea doar s-o lucreze cineva. Plăteşte pentru asta şi cedează şi producţia. N-are decât să păstreze tot ce scoate ăl de-o lucrează, sau să vândă cât o vrea.
Ai zice că e simplu. Oraşul acesta de pe malul Dunării este muribund. Filatura, fabrica de conserve şi şantierul naval s-au închis de mai bine de 10 ani. Oamenii trăiesc cum apucă, întinzând de-o găină, de-un porc şi de-o sfoară de roşii prin curte, cât să nu ghiorăie maţele de foame. Ăi mai în putere îşi caută de lucru la Bucureşti sau mai departe, care prin Spania, care prin Italia. Rămâne doar cin-se teme să-şi lase femeia singură sau care-şi iubeşte copiii prea mult. Un ban de la Bucureşti, plus recolta de vin de pe juma de hectar, ar fi ceva.
Mă sună maică-mea într-o sâmbătă. "Hai să mergem până la vie, treci şi ia-mă cu maşina. Ăla pe care l-am plătit toamna trecută zice că nu mai poate să lucreze. Trebuie să găsim pe altcineva".
Aşteptăm în curtea unui vecin să vină omul, tocmit nu demult cu bani, zâmbete şi promisiuni. Vecinul l-a cunoscut pe Moş Vasile, a cunoscut-o şi pe Jenica. O ştie, desigur, şi pe Viorica, dar asta e de multă vreme cucoană de la oraş, se simt un respect şi o distanţă. E un dialog prudent. Oamenii au greutăţi, dar şi vorbesc mult despre ele, mi se pare. Totul merge prost, nimeni n-a reuşit, nimeni nu a învins sistemul, totul e fatal, nimic nu se poate schimba.
Apare "amploaiatul". 40 de ani, riduri premature, un obraz buhăit, vinişoare sparte pe obraji. Priveşte tulbure, ruşinat, pe lângă maică-mea. Vorbeşte încet, cu puţine cuvinte. "Nu mai pot, doamnă." De ce, şi-a găsit undeva de muncă? "Nu, e închis peste tot". Atunci, are vreo problemă de sănătate, îl doare ceva? "Nu, ferească Sfântu' de medici, îs sănătos". Sunt prea puţini bani? Nu sunt totuşi aşa puţini, nu? Vrea mai mult? "Nu, nu banii..." Atunci ce? Ce? "E greu, doamnă, să lucrezi via. E muncă multă". Păi, ştii matale că Moş Vasile a lucrat-o până la 85 de ani? "Erea alţi oameni p-atuncea, doamnă".
Alţi oameni...
Pleacă. Maică-mea, uluită nu de demisie, cât mai degrabă de lenea demisionarului, descoase vecinii. Din ce trăieşte omul ăsta acuma? "Păi... maică-sa are o pensie, ştiţi..." Mai stăm, mai vorbim. Obţinem o promisiune, "o să vorbim noi cu al lui Cutare, să vedem , poate vrea el să se bage, nu ştim..."
La întoarcere, îl zăresc în cârciumă pe omul nostru de mai devreme. Vinişoarele sparte de pe faţă îşi capătă astfel şi confirmarea. Mă gândesc că, într-un fel, are dreptate. Prea multă muncă pentru o litră de vin, când acelaşi efect îl obţine cu o jumate de rachiu, pe banii maică-sii.
Friday, February 22, 2008
Kosovo? Kosovo who?
La începutul anului 1999, eram în Statele Unite, la o bursă de jurnalism. În San Diego erau 18 grade, fete frumoase de-ţi secau inima şi un ocean cât fericirea de mare. Redacţia era un loc plăcut, populat de oameni care-şi ştiau la perfecţie treaba, unde procedurile se respectau cu naturaleţe şi deontologia era sfântă.
Şi începură bombardamentele asupra Serbiei, acuzată că masacra albanofonii din Kosovo.
În dimineaţa cu pricina, doi reporteri agitaţi s-au prăvălit peste mine şi m-au tras în redacţie din spate, de la gunoaie, unde erau exilaţi fumătorii.
- Ştii că a început războiul în Serbia?
- Ştiu.
- E un post de radio în Belgrad care nu e controlat de guvern, ne ajuţi să-l găsim pe net?
- Păi... vorbiţi de B-92, da?
- Whatever.
Dă-i pe net, un net fără Google, la vremea aceea, căutări, eşecuri, încercări şi gata, iaca site-ul, fraţi americani. B-92, cu caractere chirilice.
- Acum tradu-ne ce scrie.
- Ăăăăă... Păi nu ştiu sârbă. Şi nici alfabetul chirilic.
- Cum nu ştii? Păi de unde eşti tu?
- Păi din România, ştiţi? Nadia, Ceauşescu...
- Dar România se învecinează cu Iugoslavia!
- Păi... n-are-a face, ăia vorbesc o altă limbă. O cu totul şi cu totul altă limbă, am repetat, confruntat cu privirile lor neîncrezătoare.
- Măcar ai putea să încerci, nu?
Moment în care totul a devenit ireal. Pe malul Pacificului, într-o instituţie unde lucrau, presupuneam eu, oameni informaţi, trebuia să explic diferenţele lingvistice dintre români şi sârbi. M-am gândit să încep de la Moesia şi năvălirile barbare, cu un popas scurt asupra migraţiei slave, înainte să vorbesc despre Imperiul Otoman şi războaiele balcanice... Sau mai bine nu.
- Guys, hellooo! Belive me, româna e o limbă latină, sârba e slavă, românii scriu în alfabet latin, sârbii în chirilice... Vedeţi? Chi-ri-li-ce! Voi puteţi să citiţi asta? Nici eu.
Culmea e că m-am simţit prost. Era evident că îi dezamăgeam. Se străduiau să mă creadă doar pentru că erau educaţi să respecte vizitatorii, n-ar fi fost politically correct să-mi tragă un "no, shit!" în faţă, dar ceva le spunea că îi mint, că nu vreau să-i ajut, uite-aşa, de-al dracu', pentru că aşa oi fi fost eu crescut în comunism, doar văzuseră orfelinatele lui Ceauşescu pe agenţii, cine poate fi sănătos într-o ţară ca aia?
- Bine, atunci ne dai o declaraţie? Pentru jurnal?
Am belit ochii înspre colegii din San Diego, complet confuz:
- Declaraţie? Sincron? Păi de ce?
- Să ne spui părerea ta despre ce se petrece în zonă.
- Păi ce valoare are? Eu sunt un intern român, din România, ce importanţă are ce cred eu despre ce se petrece în Kosovo?
- Are valoare. Sunteţi vecini.
Şi aşa am apărut eu la o televiziune din San Diego, în prime-time, spunând sandiegonezilor şi poporului american, în ansamblu, că sunt pe cale să belească coclenderu' cu sârbii, că nu te pui cu ăia, da? Le-am zis-o şi p-aia cu românii sunt prieteni cu sârbii, dar au tăiat-o la montaj, că era prea lung (şi afecta credibilitatea vorbitorului - asta a fost pentru profesioniştii media).
Abia în dimineaţa aceea mi-am dat seama cu adevărat cât de puţin înţeleg americanii din lumea ce-i înconjoară. Sârbii, săracii, constatau asta deja de aproape un deceniu.
Şi uite că nu s-a sfârşit. După ce-a fost forţat cu bombe să accepte o pace incorectă (bombed into peace, cum ar veni), guvernul de la Belgrad s-a străduit să facă ce aştepta Occidentul. L-a predat pe Miloşevici, a organizat alegeri libere, a acceptat forţe de menţinere a păcii, a respectat drepturile minorităţilor ş.a.m.d. După 9 ani, răsplata e că ţara lor este sfâşiată, o dată în plus.
Americanii au puţine idei în privinţa Balcanilor, dar ele sunt perfect fixe.
Thursday, February 21, 2008
Subaru snowboard
Că tot s-au dat nişte maşinuţe de jucărie la drive-test în blogosferă... luaţi d-aci profesionişti la treabă:
Via Andreescu.
Ştiam eu că am nevoie şi de o Impreza...
PS translation: "getting snaked" - in skateboarding/snowboarding, taking someone else's turn on the jump/rail/pipe etc.
Dude, I'm gonna front board 270 that railjoe!
Hurry up broski! Its your turn! Go or your gonna get snaked!!!!!!
Wednesday, February 20, 2008
Poliţia taximetriştilor
Nu cred că mai e vreun asemenea fraier în tot Bucureştiul. M-a amendat Poliţia pentru că am oprit maşina într-o parcare de taximetrişti.
Ştiţi parcarea aia din faţă de la Inter? Era acolo de la Revoluţie încoace. Ei bine, s-a dus. E a unor taximetrişti, acuma. Şi e păzită de Poliţie.
Erau 3 domni agenţi, ieri, lângă un Vento. Stăteau de vorbă despre ale vieţii: cât o mai fi atenţia pentru trecut pe roşu, cât la depăşirea pe linie continuă. D-astea, chestii, socoteli, mercuriale. S-au uitat cum am trecut încetişor pe lângă ei, au aşteptat să parchez, s-au uitat după mine când am ieşit din maşină, lăsând avariile. N-au zis nimic.
M-am întors după fix 3 minute, cu un pachet de la Fru-Fru (miam-miam!). Nici unul dintre taxi-uri nu se mişcase din loc. Intersecţia de la Batiştei, 30 de metri mai în faţă, era blocată - urlete, claxoane, morţi în gură.
Şi, pe când mă gândeam eu aşa, ca bucureşteanul, pe unde s-o mai apuc ca să fac 2 km în mai puţin de o oră, vine un nene fosforescent la geam şi-mi cere actele. Se uită la ele, se uită la maşină, se uită la mine, remarcă asemănarea legală şi mă-ntreabă (ah! acea întrebare...)
- Dl. Petreanu, dv. nu respectaţi legea?
Păi, nu, am vrut să-i răspund, am descoperit plăcerea infracţiunii de când am fiert-o şi păpat-o pe tânăra Elodia. Azi noapte am dat foc Parlamentului, iar acum nu respect legea aici, în centru, ca o gustărică înainte de a o face zob mai pe după-amiază, când plănuiesc să sparg Banca Naţională.
- Ce n-am respectat?
- Parcarea este interzisă aici, face dl. agent.
- Păi şi dânşii? arăt eu spre şirul de taximetre.
- Dânşii au dreptul, e parcare de taxi-uri, zice dl. agent, didactic.
- Păi şi noi, muritorii, unde să parcăm?
- Nu ştiu, asta nu mai e treaba mea. 3 puncte pe carnet şi 150 de lei amendă. Rămâneţi în maşină.
Recunosc că aici mi-a sărit ţandăra, ceea ce mi se întâmplă mai rar. Încalc o dată în plus legea şi un ordin expres şi cobor din maşină.
- Bine, domnule agent, dar m-aţi văzut când am oprit, acum exact 3 minute, nu? Puteaţi să-mi atrageţi atenţia!
- Nu v-am văzut, mă minte el în faţă.
Asta mă blochează întotdeauna. Închid gura şi şuier printre dinţi, inutil, de altfel:
- Înseamnă că nu sunteţi atent la trafic, domnule agent, dacă nu vedeţi o maşină care parchează într-un loc interzis la 10 metri de dv. Ca să nu mai vorbim de intersecţia aia blocată de acolo.
Mi-a adus procesul verbal după 10 minute, să-l semnez. În aceste 10 minute, colegul dlui agent a mai oprit vreo 3 maşini, pe banda întâi şi a doua, încurcând decisiv traficul din centru, la orele prânzului.
Colegul Adi Luca, aflat şi el prin zonă, a văzut scena şi mi-a trimis un SMS: "Vezi, oamenii de radio iau amenzi :)"
Mda, ştiam eu că povestea asta cu emisiunea de la News FM n-o să-mi aducă decât încurcături.
Mă voi duce azi să plătesc amenda. O să-i rog să mă pună la panou: singurul fraier din Bucureşti care a luat o amendă de parcare pentru că a oprit pe locul taximetriştilor. Poate Asociaţia Taximetriştilor vorbeşte cu Poliţia să-mi facă şi o statuie, că oricum sunt în relaţii de patron-angajat, constat.
Chiar aşa, cât m-ar costa să-mi păzească şi mie Poliţia Rutieră parcarea din spatele blocului?
Tuesday, February 19, 2008
Năstase pe val, printre muritori
Emisiunea Între bine şi rău, de la TVR, pe tema Kosovo, nu pare să fi pus vreo problemă de alegere telespectatorilor. Judecând după avalanşa de mesaje pozitive din crawl-ul emisiei, Adrian Năstase a "simţit" publicul şi l-a cucerit. Ar fi o premieră pentru el.
"Îmi place Năstase", "dl. Năstase e necesar politicii externe din România", "bravo A. Năstase", "dl. Năstase, mulţumim, acum avem speranţă", "dl. Năstase sunteţi un politician adevărat", "felicitări dl. Năstase, avem nevoie de oameni cu această anvergură", "mi-am schimbat părerea despre dl. Năstase" sau "de un om ca Adrian Năstase are nevoie România" sunt mesaje care au fost trimise TVR în timpul dezbaterii, fiind rulate în partea de jos a ecranului. O dezbatere, de altfel, interesantă, moderată (cu disciplină şi o notă de umor) de Liviu Mihaiu, la care au mai venit Cristian Diaconescu, Emil Hurezeanu, Gabriel Andreescu şi (de ce oare?) Lavinia Şandru.
Sunt două posibilităţi: fie Năstase a aranjat să fie trimise toate aceste mesaje în favoarea sa, fie a beneficiat de o reacţie naturală de simpatie şi de susţinere. Pentru că am văzut emisiunea, şi pentru că bănuiesc că fostul prim-ministru nu are, acum, capacitatea logistică şi financiară de a organiza aşa ceva, înclin să cred că publicul a fost, pur şi simplu, de partea lui.
De partea cealaltă, câteva mesaje împotrivă. Le-am remarcat pe următoarele: "Nu a-ţi (sic!) invitat-o şi pe mătuşa Tamara?" şi "dl. Băsescu, punei (sic!) pe toţi la punct, cum a făcut şi Mircea cel Bătrân!" (WTF? Băieţi, mai răsfiraţi, zău aşa...)
Nu despre Kosovo aş scrie acum, ci despre acel Adrian Năstase revenit în studioul TVR, după 1.200 de zile, după cum chiar el însuşi scrie pe blogul personal (drept pentru care l-am şi înţepat la radio, că nu se putea altfel).
Am văzut un Adrian Năstase mai relaxat, mai atent la ce se întâmplă în jurul său, mai dispus să asculte înainte de a (se) explica, de altfel coerent, ca întotdeauna. Mai pe scurt, un Adrian Năstase ce a schimbat inteligenţa arogantă, deci dominatoare, pe un anume spirit de fair-play al dialogului în contradictoriu.
După multă vreme, n-am mai avut senzaţia că Adrian Năstase încearcă să mi se vâre pe gât, să-mi bage deştu-n ochi ca să-mi atragă atenţia asupra sieşi. Năstase şi-a folosit sinapsele nu ca să fie tocilarul antipatic, de nota 10 pe linie, al clasei, ci ca să se integreze în gaşcă şi s-o domine prin isteţime, nu prin fumuri. A părut (nu îndrăznesc încă să spun că a şi fost) mai degrabă natural decât cabotin. Dacă înainte înghiţise un stâlp de telegraf, acum nu doar a mimat că stă de vorbă, ci a şi ascultat oameni de altă părere. A dat crisparea pe onestitate, a pogorât în realitate taman din cerurile sale de neimaginat.
Năstase e pe val, neîndoielnic, şi are chef de bătaie. Dacă-l ţine, anul viitor va fi cu adevărat interesant.
PS: Părerea mea - dacă Marele Licurici îl va determina pe Marinar să recunoască independenţa Kosovo, Marinarul s-a fript. Remember Serbia 1999.
Despre lene (II)
Orice s-ar putea spune despre bodega asta, numai că patronul ar fi avut vreo preocupare pentru design nu. E o gheretă de tablă, cu geamuri prinse în cornier şi gratii recuperate de la groapa de gunoi. În urmă cu un deceniu, a fost şi vopsită, probabil în gri, dar, după atâta meteorologie de Bărăgan, jegul şi rugina accentuează incertitudinea. Dinăuntru răzbate distorsul unui casetofon torturat de răgetele vreunui dizeuz local.
Monstruozitatea are şi o "terasă", a cărei graniţă e stabilită, înspre stradă, de un gard înalt din panouri de şantier. Unul din panouri, împins cu două mâini, pivotează cu scrâşnete ascuţite pe un soi de balamale din sârmă de 15. Înăuntru, o Curte a Miracolelor, redusă la 20 mp de beton umed, în marginea "oraşului " Buftea, în nord-vestul Capitalei.
Sunt în aşteptarea unui amic care-şi construieşte o casă pe malul lacului. Ne-am dat întâlnire "la podeţ", am ajuns prea devreme şi am rămas fără ţigări. Oare găsesc la bodega de tablă?
Este vară, amiază şi leşinător de cald, o etuvă care a sufocă tot ce mişcă în acest oraş. În curtea dughenei, însă, e activitate. Un anume fel de activitate. Cu vânzătoarea sunt 5 persoane. 4 drojdieri ce-şi trag spirtoase-n tâmplă, cu vânzătoarea 5.
Doi dintre ei se sprijină unul de celălalt, proptiţi în frunţi, cu picioarele răşchirate. Au rezolvat dilema înclinării faţă-spate, dar presimt că vor avea mari probleme cu tangajul lateral. Încearcă să se convingă reciproc de truismele vieţii, cu insistenţa incoerentă a beţivului aflat în pragul comei alcoolice. Fiecare gest e o provocare pentru stabilitatea lumii înconjurătoare, fiecare jumătate de frază e întreruptă de eforturile încete pentru a opri curtea să se-nvârtă.
Un al treilea suferă în singurătate, proptit şi el de singurul lucru solid la care a mai putut ajunge: gardul de tablă. E încă pe jumătate în picioare, dar nu va mai ţine mult. Un fir lung, interminabil de salivă îi uneşte acum bărbia de genunchi. Dacă are ochii deschişi, sigur vede ce nu mai vede nimeni.
Al patrulea drojdier de-abia a venit, a intrat înaintea mea şi stă la tejghea. A cerut "un coniac". Coniacul vine dintr-un bidon de plastic de 5 litri cu mâner. Cu o eternitate în urmă, era doar un PET de apă plată. Băutura are o culoare ce-mi aminteşte de motorina antifurt, colorată artificial, folosită odinioară în agricultură. Vânzătoarea toarnă lichidul într-un pahar de 250 ml, cam cum folosesc eu acasă ca să beau limonadă anti-gripă. Îl umple ochi, expert, fără să scape nici o picătură. Drojdierul nr. 4 plăteşte fix, îl apucă şi se mută doi metri mai în spate, lângă cuplul de trotilaţi. Orice conversaţie ar urma să aibă, bănuiesc că n-am mari şanse s-o pricep.
Încerc să captez privirea vânzătoarei, dar alunecă precum un şarpe îmbăiat în Johnson's Baby Oil. Din deschizătura gheretei răsuflă miasma locului - alcool trezit, tutun rece şi ţipătul subţiorilor după o baie cu clăbuc.
- Daţi-mi şi mie un Marlboro, vă rog.
- Un marrmmbloro? Dă care?
- Roşu.
Femeia se întoarce cu dificultate şi dispare brusc. Mă gândesc că a căzut şi şi-a tăiat gâtul în vreo sârmă. Mă întreb cât va trece până va băga cineva de seamă. Mă îndoiesc că mirosul de putrefacţie va alerta pe cineva, în curtea asta, mai devreme de două săptămâni.
Vânzătoarea reapare, la fel de bizar.
- Rhhhrhoşu mmnn-avemmh.
- Atunci lights aveţi?
- Cum?
- D-ăla galben, nu roşu, galben aveţi?
Are, numai că are un cartuş întreg, încuiat în ţiplă precum mormintele faraonilor. Imposibil de deschis într-o viaţă de om. Femeia se chinuie, învârte cartuşul, încearcă să-l apuce mai bine şi, natural, îl scapă, îl ridică şi se-nverşunează asupra lui. Când scoate un cuţitoi de juma de metru lungime îmi dau seama că e ultima mea şansă s-o salvez.
- Îl iau pe tot, nu-l mai desfaceţi. Îl iau pe tot, zic din nou, convins că, oricum, nu percepe ce-i spun. Daţi-mi-l pe tot, ridic glasul înspre ea, întinzând mâna. Cât face?
Asta a fost o nouă greşeală. Universul cunoscut se contractă brusc, înspăimântător. Un calcul matematic în această dugheană de tablă este lucrarea diavolului, neîndoielnic, un truc de magie neagră.
- Cât faşşşe? Păi... cât faşşşe... Mrgrlmmmbb... Câte e mpaghetu'...
- E 350 de mii. 35 de mii pachetul, ori 10 pachete, 350 de mii. Ia de-aici, îi zic, deja într-atât de exasperat încât trec la pertu. Ia 500 de mii, ai rest?
Encefalograma unei şaibe n-ar arăta mai plat ca privirea vânzătoarei.
- Păstrează restul.
Afară, amicul a ajuns, în sfârşit. E mândru de casa lui, încă în lucru, ce-i drept. Moloz peste tot, cărămizi sparte ici-colo, beton întârit, harababura obişnuită pe un şantier, ce mai, dar proiectul respiră deja, în chinurile construcţiei.
- Cât mai durează? îl întreb.
- Bătrâne, trebuia să termin din primăvară, dar nu găsesc muncitori. Dai cu tunul şi nu găseşti.
- Calificaţi?
- De nici un fel. Uite, măcar să-mi ia resturile astea şi să le ducă la groapă, ştii?
- În sat ai încercat?
Râde amar.
- N-ai văzut unde-i satul? Nu de-acolo ai ieşit? Toţi se fac muci la cârciumă! Dacă vrei să le dai un ban să-ţi facă o treabă, aproape te-njură. Vai de mama lor.
În spatele vilelor din Buftea, proprietatea managerilor de la Bucureşti, chiorăie maţele de foame, dar nu le-aude nimeni. Dizeuzul de la cârciumă are voce puternică.
Monday, February 18, 2008
Ce-am votat la RoBlogFest
Sunt 2.999 de nominalizări, ai de unde alege. Sau aşa s-ar zice. De fapt, unii dintre cei pe care mi-ar fi plăcut să-i votez nu sunt acolo. Alţii, pe care mi-aş fi dorit să nu-i lovească niciodată inspiraţia, sunt peste tot. Asta-i viaţa.
Au mai rămas 9 zile din faza pe naţiune a RoBlogFest, după care urmează votarea unui pluton compact. Dacă vă amuză, treceţi pe la ei, făceţi-vă un cont şi daţi un click pe blogul vostru preferat. Dacă nu, nu.
La mine au rezultat următoarele:
Cel mai bun blog colectiv: Bookblog. Nu doar că promovează cartea, dar promovează şi plăcerea de a citi cât şi satisfacţia posesiunii de carte. Aşadar, două plăceri legale şi un scop nobil într-un singur blog, asta merită măcar un vot din partea mea.
Cel mai bun blog nou apărut: Şoferul. Pentru idee şi pentru nişte poveşti pe care le ţine în proiect.
Cel mai bun blog de sport: Blogsport. E o colecţie de semnături grele care fac lumea sportului mai uşor de înţeles.
Cel mai bun blog: Tolo, pentru că nu se teme să-şi înfrunte cititorii, oricine ar fi aceştia. Şi mai scrie şi mişto, pe deasupra.
Cel mai bun blog personal: Aventurile lui Pisicot, pentru că e sympa, personal cu sare şi piper şi pentru că m-a ajutat să descopăr lucruri noi.
Cel mai bine scris blog: ei bine, da, păcatul Vanităţii loveşte din nou, că povestea cu acvariul pare să fi fost insuficientă. M-am votat pe mine însumi, pentru că, uneori, îmi place cum scriu (şi dimineaţa asta a fost un astfel de caz).
N-am ales nimic la "Divertisment" şi nici la "Muzică".
Sunday, February 17, 2008
Cum căzu Imperiul Britanic
Căzu sub ochii mei, în toaleta studioului de producţie tv a lui Ben Clark, într-o căsuţă cochetă din Londra, aflată pe undeva pe lângă Tottenham Court Road, într-o dimineaţă de iulie, acum 13 ani.
Erau 25 de grade afară, soare şi nu plouase deja de trei zile, ceea ce determinase tabloidele britanice să declare starea de urgenţă cauzată de înfiorătoarea caniculă. Totuşi, Imperiul Britanic îmi părea, chiar şi sub asaltul acestei meteorologii inexplicabile pentru localnici, mai solid ca niciodată. Stoic, concentrat, eficace precum o maşinărie îndelung rodată. Toate valorile erau la locul lor, principiile morale, tenacitatea şi eficienţa n-aveau nici o ciobitură. Văzusem hypermarketurile lor (şi mă pozasem la rafturile cât un stadion), la robinete curgea apa fără greş, gropile din asfalt erau marcate cu semne de avertizare în scurta aşteptare a echipelor de intervenţie, iar pe Putney Bridge se lucra repede, 24 din 24, pentru a fi deschisă şi a doua bandă pe sens.
Pentru est-europeanul ajuns din ruinele Bucureştiului în Marea Britanie cu o bursă BBC/Know How Fund, ţara era ireală. Toate mergeau, toate funcţionau şi nimeni nu se mira. Eram umilit şi înfricoşat, într-un fel, cam cum trebuie să fi fost tataie ăl bătrân când a văzut prima dată trenul, la Dolhasca.
În dimineaţa aceea de iulie, prima zi a bursei, descoperisem că, în studioul lui Ben Clark de lângă Tottenham Court Road, ceaiul, cola şi apa veneau din aparate nemaivăzute, pe gratis, oricât voiai. Copil crescut cu Pepsi o dată pe an şi cu banane puse la copt pe şifonier, m-am răzbunat sorbind cât puteam din ţuţuroiul automatelor. După un timp, am avut nevoie la toaletă.
Am aprins lumina, am închis uşa, am ridicat capacul şi colacul şi am purces, gândindu-mă la ale mele şi la ale lor, de! ca omul în singurătatea aceea. Tehnologia şi minunile civilizaţiei mă înconjurau şi acolo. Oglinda era luminată cu spoturi discrete. Chiuveta arăta ca un lighean de porţelan aşezat pe o masă. Ţevile de apă, una pentru apă rece, una pentru caldă, nu aveau robinet, ci manete care se ridicau şi coborau. De undeva, un aromatizator lăsa să curgă parfumuri proaspete. Vasul de wc avea, şi el, o formă nemaiîntâlnită. Nu exista un rezervor vizibil şi nici lanţ.
Nici rezervor vizibil şi nici lanţ...
Probabil că sunt mai multe tipuri de panică, nu ştiu. Asta a mea a fost ca şi cum undeva, cineva ar fi deschis o vană într-o încăpere etanţă. M-a luat o senzaţie de îngheţ, de la picioare în sus. Am apucat să trag fermoarul înainte să ajungă la părţile acelea, realmente sensibile la temperatură. Cred că am bulbucat ochii. În mod sigur se roteau ca bilele de loterie în căutarea salvării. Am abordat problema sistematic, inginereşte, şi am executat următoarele operaţiuni:
1. Lăsat capacul, ridicat capacul, lăsat capacul.
2. Deschis şi închis uşa, cu capacul lăsat şi ridicat.
3. Stins şi aprins lumina, în combinaţie cu deschiderea uşii.
4. Apăsat un buton din perete, ce nu acţiona nimic.
5. Pornit şi oprit apa rece şi caldă la chiuvetă, pe rând sau simultan.
6. Bătut tare din palme, sărit pe podea, aşezat şi ridicat de pe vasul de wc.
După care m-am oprit, chiar înainte să trag un hiper-voleu celui mai umilitor closet din viaţa mea. Am privit mărturia gălbuie, uşor vălurită a inadaptării mele de est-european necivilizat şi am procedat la îndepărtarea urmelor în singurul mod pe care mi l-am putut imagina.
Urmele crimei au dispărut după un sfert de oră de cărat apă în pumni.
Misterul m-a frământat apoi vreo 3 ore, până când natura şi-a cerut din nou drepturile. Cu vezica în pragul unei insurecţii de ceai şi cola, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat pe John, un exemplar britanic tatuat, cu inel în buză, aparent drogat (deci cu şanse să nu-şi amintească nimic a doua zi):
- Listen, mate... Errr... Is there any secret I should know about the toilet?
- What?
- Like... you know... How do you flush the goddamn thing, man?
John ăsta a reuşit performanţa să nu ezite mai mult de o secundă înainte de a-mi răspunde (şi nici n-a zâmbit, mulţumescu-Ţi, Doamne!)
- There's a button on the wall, mate. Press the button.
- Well... I did press that button, John, and nothing happened.
- Ah, then it's broken again.
Şi, imediat, înspre capătul celălalt, unde patronul dormita într-un fotoliu:
- Hey, Ben! The bloody toilet is fucked up, man! The Romanian guy here couldn't flush the goddamn thing!
Şi cu asta, toată perfecţiunea Londrei se duse pe apa sâmbetei, cu eficienţa ei imperială cu tot.
Saturday, February 16, 2008
Despre lene (I)
Portarul blocului unde locuiesc e un bărbat în toată puterea. Încă n-a împlinit 50 de ani, e scundac, vânjos şi iute când e să deschidă uşa preşedintelui de bloc. Dar numai atât. Îşi petrece timpul răsturnat într-un fotoliu jerpelit, privind cu un aer catatonic în direcţia unui televizor mic, pe ecranul căruia, graţie unei sârme de 2 metri lungime, se poate ghici programul cu purici al TVR, emisia terestră. E plătit pentru asta cu un salariu lunar, fie el de mizerie.
L-am întrebat în dimineaţa asta dacă ar vrea să-mi spele maşina pentru o sută de mii. I-aş fi dublat salariul zilnic. Am încremenit amândoi în holul blocului, eu în aşteptarea răspunsului, el răsucind pe toate feţele afacerea. După un lung minut, mi-am pierdut răbdarea:
- Ei, lasă, o spăl eu atunci.
După juma de oră, am coborât cu un bidon de 5 litri, măcar geamurile să le curăţ. Omul mă aştepta în hol. Îşi luase decizia şi era gata să mi-o comunice.
- 'Aideţi că am vorbit eu cu un băiat, vine să o spălăm, a făcut portarul spre mine, cu privirea aceea care anunţa o invitaţie la negociere. De-acuma, doi fiind, va fi nevoie de mai mulţi bani.
- Lasă, bre, că o spăl eu, ce să mai...
Dezamăgire uşoară, dar nici o tragedie. Mai bine va sta el pe fotoliu în continuare, decât să se spetească pentru o sută de mii, nu? Ce mai e suta de mii în ziua de azi... M-am gândit să-i mai dau, totuşi, o şansă:
- 'Ai bre, da' un furtun n-avem noi aici?
Portarul şi-a învârtit din nou rotiţele. Aproape auzeam cum îi scrâşnesc calculele în cap: "dacă vrea furtun, poate vrea să spălăm împreună, deci o să dea un ban, dar pentru că a venit el, o să spele şi el, deci o să dea mai puţin decât dacă n-ar fi venit, deci mai puţini bani deci vrea să mă tragă-n piept, deci mai bine nu."
- Păăăi... Să vedeţi... E furtun, da' e la subsol...
'Ai nu mă-nnebuni, coane, pe bune e la subsol? Şi eu care credeam că-l ţineai în borcanul cu tocană, parol!
- ...şi trebuie descolăcit şi adus sus...
Al dracului furtun, şi pentru el trebuie să munceşti...
- ...şi e cam greu.
- Bine, nene, lasă că mă descurc cu bidonul ăsta, dă-l încolo de furtun, i-am zis, întorcându-i spatele.
Portarul a stat şi s-a uitat la mine cât am curăţat geamurile. Mi-a adus şi un al doilea bidon cu apă, după ce l-am terminat pe primul. Mi l-a întins privindu-mă în ochi ("îmi dai şi mie un ban că ţi-am umplut sticla?").
Şi uite-aşa, indecis, a pierdut nu doar o sută de mii de lei, ci şi programul de sâmbătă dimineaţă al postului public de televiziune. E-adevărat, numai 20 de minute din el.
Thursday, February 14, 2008
Realitatea TV - interviu cu un violator
Din când în când, Dumnezeu aduce jurnaliştii înapoi pe Pământ, îndeobşte prin metoda verificată a prea-plinului de ridicol.
Metoda este cu atât mai eficientă cu cât jurnaliştii în chestie aleargă mai tare după audienţă. O piedică discretă pusă în calea fericirii unui producător tv tembel îl va trimite pe acesta pe o spectaculoasă traiectorie arcuită, drept în nas şi fix într-un caca-tv primitor. Râsetele de pe margine confirmă valabilitatea procedurii.
Cam câtă minte trebuie să ai pentru a decide intervievarea, în direct, la o televiziune de ştiri, a unui tip arestat sub bănuiala că a violat copii? Cam ce fel de standarde profesionale îţi permit să oferi timp de emisie, live, unui suspect de pedofilie?
Priviţi rezultatul (14 februarie, RTV):
Mişto program tv de Valentine's Day.
PS: Cel mai greu, în asemena situaţii, este pentru prezentatorii de ştiri. Sunt victime sigure. În cască le urlă cineva din regie: "acuma mergem la Tribunal" şi ei se execută, sperând că echipa nu-i va pune într-o situaţie jenantă. Din păcate, tot ei trebuie, mai apoi, să caute soluţii miracol, instant, pentru a salva programul...
Valentine's Day la lighean
De Valentine's Day, 46% dintre femeile din România se aşteaptă să facă "hâţa-hâţa la stapân", zice un studiu SECS, citat de Mediafax. Aşadar, "sărbătoarea" asta de 14 februarie, importată de peste Ocean, ar trebui să aibă şi o consistentă aplicabilitate practică. Ciocolăţele, floricele, restaurănţele? Ei, aş, let's talk about sex, baby!
Să vorbim, dacă vreţi, dar pe mine să nu vă bazaţi. Nu de alta, dar cineva a înmuiat globalizarea chiar la mine-n bloc. Apa Nova a oprit apa rece şi, vorba bancului, şi p-aia caldă. Valentine's Day la lighean? Nu, mulţumesc, încercaţi voi, eu mă păstrez cast.
De-aia îmi place mie în România. Avem aşa, o tradiţie a rezistenţei faţă de orice vine de-afară, fie ei romani, unguri sau nemţi... Ăia vin şi pleacă şi noi rămânem ca bolovanii, spălaţi de civilizaţie, dar niciodată pătrunşi.
Jos Valentine's Day! Rămâneţi neîmbăiaţi în semn de protest faţă de această tentativă de comercializare a sfintelor iubiri! Trăiască Apa Nova, jos 14 Februarie! Localizarea bate globalizarea! Nespălat, deci autohton!
Gherila digitală de alegeri - primul viral
Clipul, mai jos, la fel şi captura cu userul care l-a postat, BrandusaPop.
Enjoy politica rumînească!
Wednesday, February 13, 2008
CNN încearcă un pic de jurnalism cetăţenesc
Old Media vs. New Media: if you can't beat them, join them! (and screw journalism objectivity) PS: scurt research şi rezultă că, luna trecută, CNN a cumpărat cu 750.000 USD domeniile ireport.com şi i-report.com. Proprietarul, Rick Schwartz, plătise "cam 70-100 de dolari" în 1997 pentru cele două domenii. Şi încă ceva: Schwartz a oferit grupului CNN varianta "i-report.com" ca bonus, la încheierea afacerii. Un tip mărinimos, orice s-ar zice.
Acestea fiind zise, iată ştirea: CNN se pregăteşte să deschidă un portal dedicat jurnalismului cetăţenesc. Se va numi iReport şi, potrivit Mediaweek.com, hub-ul va avea un pronunţat accent "YouTube-ish", unde orice cetăţean cu aspiraţii de reporter-pistol îşi va putea încărca filmele, fotografiile şi înregistrările audio.
Site-ul nu este, deocamdată, decât o pagină goală, cu invitaţia seacă de a "rămâne cu noi".
Nu a fost comunicat un termen clar pentru lansarea iReport.com. Site-ul este, într-un fel, dezvoltarea unei iniţiative editoriale mai vechi. (De când a adresat telespectatorilor săi invitaţia de a contribui la programele CNN, în 2006, postul a primit peste 100.000 de filme şi fotografii. Doar 10% din material a şi intrat pe post, în cadrul unei rubrici numite chiar aşa: iReport.)
Mişcarea CNN confirmă atenţia din ce în ce mai mare pe care media tradiţionale o acordă comunicării cu publicul. "Comunităţile decid ce are valoare de ştire", spune unul dintre vicepreşedinţii CNN, în timp ce preşedintele organizaţiei-mamut, Jim Walton, admite şi el că, pentru jurnalişti, lumea s-a schimbat (poate pentru totdeauna): "Publicul se simte din ce în ce mai bine participând la ştiri".
Schimbarea rămâne, totuşi, un hap greu de înghiţit. CNN va preciza clar că iReport nu reflectă politica editorială a reţelei. Acurateţea informaţiei şi echilibrul editorial nu vor fi posibile pe iReport, evident.
Dar premiul de la capătul cursei a devenit acum prea mare - atât de mare, încât principiile fundamentale ale jurnalismului clasic au devenit posibil de ignorat.
Blog-Apocalipsa
Ei bine, da! Am zâmbit! Apocalipsa văzută de bloggeri aici (via Piticu).
Şi, pentru că veni vorba, să ne rugăm fiecare pre limba lui, măcar acum, la Sfârşit:
Taoism: Shit happens
Hare Krishna: Shit happens rama-lama-ding-dong
Hinduism: This shit happened before
Islam: If shit happens, it is the will of Allah
Zen: What is the sound of shit happening?
Buddhism: When shit happens, is it really shit?
Confucianism: Confucius says "shit happens"
7th Day Adventists: Shit happens on Saturdays
Protestantism: Shit won't happen if I work harder
Catholicism: If shit happens, I deserve it
Orthodoxism: If shit happens, let's make a ballad about it
Mormons: Shit happens again and again and again
Judaism: Oyvay! Why does this shit always happen to me?
Atheism: There is no shit
Rastafarianism: Let's smoke this shit
Tuesday, February 12, 2008
Hertz pute a discriminare (din ce în ce mai tare)
Toată povestea asta cu jegoşii de la Hertz care au un meci cu cetăţenii români pute din ce în ce mai tare. Un europarlamentar român tocmai a demonstrat că "incidentul Popitiu" nu este singular.
La sfârşitul lunii trecute, un cetăţean român, Marius Popitiu, a reclamat că i s-a refuzat închirierea unei maşini de la Hertz, în Belgia, pe motiv că era român. Ieri, unui alt român i s-a întâmplat acelaşi lucru. De această dată este vorba despre unul dintre membrii cabinetului unui europarlamentar de cetăţenie română, căruia i-a fost, de asemenea, refuzată maşina pe care o rezervase on-line, invocându-se "reglementări interne".
După ce Marius Popitiu a făcut cunoscută discriminarea căreia i-a căzut victimă, mai mulţi europarlamentari români s-au sesizat şi au relatat incidentul Comisarului European pentru Protecţia Consumatorului, Meglena Kuneva. Unul dintre aceşti europarlamentari, Magor Imre Csibi (PNL), a mers mai departe, şi a încercat să verifice dacă măgăria de la Hertz Benelux este chiar o procedură de lucru. Asistenta sa a încercat să închirieze o maşină de la acelaşi centru Hertz Benelux unde a fost jignit Marius Popitiu.
Ei bine, femeia a fost refuzată de către angajaţii Hertz Benelux atunci când a scos paşaportul românesc, deşi rezervarea on-line fusese corectă.
Într-un comunicat transmis azi, Magor Imre Csibi spune următoarele: "Luni, 11 Februarie 2008, un membru al cabinetului parlamentar a făcut o rezervare on-line şi aceasta i-a fost confirmată ulterior. Prezentându-se la centrul Hertz, clientul a avut surpriza de a-i fi refuzată închirierea maşinii."
Asistenta europarlamentarului a solicitat explicaţii suplimentare. Deşi angajaţii Hertz au căutat un argument scris pentru refuz în manualul de proceduri interne, nu l-au găsit şi nu l-au putut arăta româncei. În schimb, i-au spus că-i refuză închirierea pentru că "nu are o adresă locală în Belgia".
Ceea ce mi se pare halucinant şi mizerabil. Aş zice că e cazul să facem scandal.
Monday, February 11, 2008
Citizen journalism de 100.000 USD
O ştire care-mi scăpase: site-ul de jurnalism cetăţenesc CitizenSide a vândut cu 100.000 USD o secvenţă video înregistrată de un amator, care-l arată pe "traderul-miliard" Jerome Kerviel interogat într-un birou al Brigăzii Financiare din Paris. Jerome Kerviel este acel trader acuzat că a provocat pierderi totale de 4,9 miliarde de euro băncii Societe Generale printr-o serie de tranzacţii neautorizate.
Jerome a fost arestat pe 26 ianuarie. În aceeaşi seară, un cetăţean a filmat, de peste drum, secvenţe din interogatoriul pe care i-l lua poliţia într-un birou al "Brigade Financiere" din Paris. Pe 27, filmul de 2.55 min a fost urcat pe site-ul de jurnalism cetăţenesc CitizenSide. Pe 31 ianuarie, a devenit public faptul că Paris Match a cumpărat exclusivitatea filmului pentru o sumă estimată la 100.000 USD. Potrivit fondatorului CitizenSide, autorul filmului ar putea primi până la 75% din această sumă.
CitizenSide a apărut în 2006, ca un portal unde se pot încărca filme şi fotografii făcute de amatori, care pot fi vândute, ulterior, către media tradiţionale. Vânzarea filmului Kerviel este, probabil, cea mai mare tranzacţie a acestui site de până acum.
Merită să fii cetăţean jurnalist în condiţiile astea, nu?
Brava Mungiu
M-a cam scârbit aerul de satisfacţie ce a învăluit ştirile referitoare la excluderea filmului lui Cristian Mungiu din preselecţia de nominalizări la Oscar. La fel, ştirea că un alt film decât 4,3,2... a fost premiat cu Globul de Aur a fost împachetată în rânjete ipocrite: "Mungiu ratează..." etc. Ia uite cum a crăpat capra vecinului, da-r-ar boala-n el.
Aşa că m-am bucurat când Manafu a descoperit estimarea încasărilor realizate de 4,3,2... Potrivit Box Office Mojo, filmul lui Cristi Mungiu ar fi strâns, până acum, puţin peste 6,8 milioane USD.
Brava, Mungiu, nu te lăsa!
Saturday, February 9, 2008
Kitsch moments
O să regretăm depozitele astea de kitsch, atunci când vor dispărea cu totul. Zău aşa... Prisma s-a dus, tărăbăraia din Obor a fost demolată, prin Titan nu mai e ce-a fost... Şi ce experienţe aparte în locurile astea! Ce uimiri, ce ghionturi complice şi chicoteli înfundate, ce hohote de râs, ce cruceli incredule la vederea câte unei icoane cu leduri, a câte unui ceas de perete cu "Cina cea de taină" sau a câte unei arteziene de sufragerie cu broscuţe aurii plutind pe valuri albastre (la propriu)...
Nici Pavilionul H nu se simte prea bine. Sâmbătă la amiază, această ultimă redută a kitsch-ului oriental şi extrem-oriental era aproape pustie, de unde, până acum 5 ani, arăta ca o Mecca a prost-gustului în plin hagialîc.
Dar tot poţi găsi două orori cu baterie, aducând cu un soi de pisici mecanice din plastic ce-ţi fac cu... laba? Ia-n-uitaţi-vă la ele:
Aaaaahhh... Inconfundabila satisfacţie a sentimentului de superioritate când te gândeşti că unii dintre semenii tăi pot chiar să şi cumpere aşa ceva... :-))
Friday, February 8, 2008
AUDI A4 - ZA STAN DARDELE
Aţi înţeles ceva din titlul de mai sus? Nu? Exact senzaţia asta, că sunt luat la mişto, am avut-o şi eu aseară privind la ProFM. Am zis bine, "privind" - mă refer la sistemul RDS, care permite transmiterea de scurte informaţii pe display-urile unor aparate radio. Măcar teoretic şi mai ales în maşini.
Aşa că închipuiţi-vă o vineri seară obişnuită, pe care orice bucureştean demn de acest nume o petrece blocat în trafic, butonând ca înecatul radioul de bord, până găseşte următorul anunţ:
FM3 PRO FM
REDIL ZA STAN
DARDELE AUDI
Ha?
După care, la fel de logic, urmează:
FM3 AUDI.RO
DARTAN NO L
RESETEA4
ZA STAN
Audi ştiu, 102.8 FM am auzit, Pro FM parcă-mi spune ceva, dar "dardele" zău că mă depăşeşte. Ce dardele, nene? Ce Ză Stan? Who ză fak iz ză Stan? Şi ce-are Stan cu dardelele, orice-or fi ele? Şi ce caută Stan şi dardelele sau dartanii lui la mine în maşină, frate?
Mi s-a stricat radioul, mă gândesc. S-a dus... şi o nouă rafală digitalo-păsărească îmi întăreşte suspiciunile:
FM3 PROFM AUDI
RESETEA
ZA STAN
DARDELE
Carevasăzică... Audi... resetea...ZĂ! STANDARDELE! Asta e!
Adevărat le resetează, vă zic vouă! Reclama pe RDS, mai tare ca Flacăra Rebus, la asta v-aţi gândit?
Deci, să revenim la trafic... Unde rămăsesem? A, tot acolo?
Thursday, February 7, 2008
3 idei de business pur românesc
Cu acordul prietenului Tavi, vi le expun în continuare, cu precizarea că noi doi suntem drop dead serious about it şi căutăm investitori.
Într-o ordine întâmplătoare, acestea ar fi:
1. Firmă de oameni serioşi
2. Sobor de închiriat
3. Pistolul cu căcat (cu declinările fireşti mitraliera cu scuipaţi şi mortierul de diaree)
1. Firma de oameni serioşi este, aşa cum se poate intui, o firmă de oameni serioşi. Firma oferă în exclusivitate unicul serviciu inexistent în ţărişoara noastră. Adică seriozitatea.
De exemplu, doriţi ca, în sfârşit, măcar cineva căruia îi daţi întâlnire la o oră anume într-un loc precis să respecte înţelegerea? Nici o problemă, firma de oameni serioşi exact asta va face. Noi vom veni la timp, exact unde am stabilit, fără greş. Suntem aici ca să vă servim pe dv, clienţii noştri.
De asemenea, vom fi serioşi în orice fel de relaţie contractuală am stabili cu dv, clienţii noştri. Zicem un preţ, ăla va fi. Hotărâm un termen de livrare, ei bine, ne vom ţine de el, oricât de bizar vi s-ar putea părea. Vă promitem că zâmbim şi suntem politicoşi? Păi aşa vom şi face, pentru că noi asta facem, ne ţinem promisiunile.
Firma de Oameni Serioşi SRL. Serioşi Pentru Dumneavoastră, Unici în România.
2. Soborul de închiriat este, la fel de auto-explicativ, un sobor de preoţi ce poate fi închiriat în mod legal pentru varii necesităţi: nunţi, botezuri, logodne etc. Oferim servicii soboriceşti prompt, la domiciliul clientului sau la adresele cerute, cu tarife explicite, anunţate dinainte. Eliberăm facturi, bonuri fiscale şi chitanţe acceptate de Ministerul Finanţelor, astfel încât dv să vă puteţi raporta legal cheltuielile cu serviciile noastre.
Soborul de Preoţi SRL. Mila Divină, Acum Cu TVA Inclus. Non-Stop.
3. Pistolul cu căcat. Unicul instrument de lucru de care veţi avea nevoie în relaţia cu şefii de rahat. Folosiţi Pistolul cu Căcat (TM) pentru a vă exprima cu adevărat. Visele dv secrete, acum transpuse în realitate printr-o simplă apăsare de trăgaci. Funcţionează cu materialul clientului. Preparaţi-vă singuri muniţia, dimineaţa, imediat după cafea, apoi plecaţi la treabă! Fiţi haiducul care aţi visat întotdeauna să fiţi, arătaţi lumii ce înseamnă să nu vă respecte!
Pistolul cu Căcat (TM). Oricând Ai Ceva De Spus. Pentru clienţii cu resentimente acumulate, oferim Mitraliera cu Scuipaţi (TM). Pentru comunicări în masă, încercaţi şi Mortierul cu Diaree (TM). Reduceri pentru clienţii serioşi. Asigurăm service (şi muniţie, la nevoie).
Chiliman îşi publică dosarul de Securitate pe blog
Primarul Sectorului 1, Andrei Chiliman, a postat pe blogul său dosarul de urmărire şi evaluare pe care i l-a întocmit Securitatea. 18 pagini de note, caracterizări şi anchete privindu-l pe el şi pe rudele apropiate. Andrei Chiliman invită şi alte persoane publice să facă acest lucru dar, cel puţin deocamdată, invitaţiile directe pe care le-a adresat lui Ion Iliescu şi lui Adrian Năstase au fost ignorate de către destinatari.
Citiţi ce fel de informaţii strângea Securitatea despre Chiliman, la mijlocul anilor '80, când acesta ceruse paşaport pentru două deplasări în străinătate, în Iugoslavia şi în Ungaria.
Gândiţi-vă la ce a fost şi la ce trebuie făcut ca să nu mai fie.
Wednesday, February 6, 2008
CNA - Miliţia Cuvintelor
Mircea Badea poate să-ţi placă la nebunie sau să te facă să vomiţi de scârbă, dar faptul că provoacă, aproape automat, (numai) aceste două reacţii este principalul său atu, ca one-man show. Nu e tern. Cenuşiul nu vinde bine în show-biz, deci nici în tv - iar ăsta e un truism binecunoscut de oricine are, cât de cât, idee despre ce face să funcţioneze această industrie.
Dar CNA-ul nu e oricine, şi nici nu se comportă ca şi cum ar înţelege industria tv. Ultima dovadă e postată pe site-ul instituţiei, ascunsă sub denumirea stufoasă de (inspiraţi adânc acum) "Raport de consultanţă privind îndrumarea, coordonarea şi analizarea monitorizărilor efectuate de direcţia de specialitate din cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului cu privire la calitatea limbii române folosite în audiovizual".
Mai simplu: este, de fapt, o listă a greşelilor de exprimare apărute în programele unor posturi tv din România. Ceea ce ar trebui să fie o iniţiativă lăudabilă, dacă raportorii angajaţi de CNA n-ar confunda grav limbajul puternic şi colorat cu erorile de exprimare. Şi nicăieri nu e mai vizibilă această confuzie ca în monitorizarea la care a fost supusă emisiunea-pamflet a lui Mircea Badea.
Dacă are cineva vreo bănuială: nu sunt amic cu Badea, nu schimbăm mai mult de un salut, două pe culoarele de la News FM, şi asta când se întâmplă să ne intersectăm pe-acolo. Şi nici nu-mi place emisiunea lui, de fapt, dar nu pot să nu remarc acea calitate despre care vă vorbeam mai sus: Badea e love or hate.
În monitorizarea comandată şi dată publicităţii (deci aprobată) de CNA, "erorile" sunt identificate, explicate şi, culmea! se propune o "variantă corectă" nu doar pentru agramatisme, dezacorduri sau greşeli de ortografie, ci şi pentru tot ce iese în evidenţă prin culoare sau spectaculozitate.
Zice Badea: "Titlul lui peşte mă şi interesa foarte tare", şi CNA propune: "titlul mă interesa foarte tare." "E foarte tare articolul", spune Badea, şi CNA îl corectează "E foarte interesant/incitant articolul". "Pentru încălzeală, vă spun ce-am păţit aseară", începe Badea, iar CNA îl trage de urechi: "pentru început, vă spun ce am păţit aseară".
Ei bine, "corecturile" de mai sus sunt nimic. În toate cazurile de exprimare argotică, soluţia e simplă: ce se taie nu se fluieră, aşadar totul se taie. Badea vorbeşte de bastârci, bebeluşaţi, dileli, dude, păpuşi mici şi sexoase, smărdoieli, muci în fasole şi frăsuieli. CNA zice că aceste cuvinte sunt ilegale la tv şi sancţionează postul pentru că permite aşa ceva.
Imaginaţi-vă o lume pe placul CNA. Cred că ar fi coadă la dispensare, pentru lobotomii rapide, singurul remediu al torturii prin plictiseală.
Eu aş da acest show CNA-ului, să-l producă el, Consiliul. Aşa am putea avea în loc de:
"Pentru încălzeală, să vă spun că mă frăsui de 17 ani în meseria asta şi am văzut multe dude şi dileli. Mulţi mâncători de rahat, care băune de deştepţi ce sunt, altminteri nişte sonaţi cu mufe de bebeluşaţi rozalii, care-şi cară bastârci unul-altuia imediat ce privim noi în altă parte, fiecare interesat doar de para-ndărătul lui. Da, vorbesc despre minunata noastră clasă politică."
următoarea exprimare, pe placul Miliţiei Cuvintelor:
"Pentru început, stimaţi telespectatori şi stimate telespectatoare, aş dori să vă spun un călduros bun-venit la emisiunea noastră şi să precizez că am 17 ani vechime în câmpul muncii de televiziune. În tot acest timp, am observat multe lucruri incorecte. Am luat notă de activitatea unor persoane care nu spun adevărul şi care nu sunt inteligente, de altfel nişte persoane cu fizionomii nelalocul lor, gata să se certe unele cu celelalte atunci când opinia publică nu este atentă la dânşii, nişte persoane interesate, pe de altă parte, să încalce dispoziţiile legale în vigoare şi să comită infracţiuni de evaziune fiscală. Da, stimaţi telespectatori şi stimate telespectatoare, vorbesc despre clasa politică din România (şi vă rog să mă scuzaţi dacă aţi sucombat de plictiseală ascultându-mă, dar asta e televiziunea imaginată de CNA)."
Deci, să producă CNA un show de televiziune, da? Şi membrii Consiliului să fie plătiţi din încasări, nu din bani publici.
Chiar nu mă preocupă faptul că membrii CNA sunt încleiaţi în ridicol. Sunt doar cam îngrijorat că se comportă astfel pe banii mei de contribuabil, atâta tot.
Tuesday, February 5, 2008
Zen d'acvariu (III)
Ştiţi probabil că sunt indexate 7 păcate capitale, nu? Şi eu ştiu, dar nu le-am reţinut vreodată, ca să nu-mi stric buna dispoziţie când le comit. Păcatul se exercită cu chef de viaţă, altfel n-are farmec.
Inclusiv Vanitatea. Vanitatea, dacă nu ştiaţi, e considerat cel mai rău păcat dintre toate, capabil să-ţi atragă damnarea instantanee şi irevocabilă. Se aude că Invidia, Lăcomia sau Lenea, mai treacă meargă, se mai amnistiază, mai intră la câte o graţiere. Chiar şi Desfrâul a fost standardizat ca un păcat mai micuţ, aşa, cu speranţe de iertăciune, faţă de Vanitate. Vanitatea, însă, e verboten rău de tot, e big no-no.
Iar eu, nevrednicul, am păcătuit major. Am fost vanitos când trebuia să fiu umil. M-am umflat în pene, m-am lăudat şi m-am dat mare, când trebuia să tac chitic şi să mă fac mic.
Mai pe scurt, m-am înscris la un concurs de acvarii.
Aţi uitat că am un acvariu, da? Ei bine, voi vă puteţi permite luxul ăsta, eu nu. Eu ştiu că am acvariu zi de zi, dimineaţa şi seara. Locatarii mă consideră zeul lor, care le trimite constant mana cu gust de creveţi uscaţi şi miros de mortăciune (yummi!), care le face curat, care le tunde peluza, le schimbă apa, le curăţă pietrele, le dă oxigen şi le verifică temperatura, pH-ul, GH-ul, KH-ul, NO2-ul şi NO3-ul. Pe onoarea mea, slujba asta de zeu e mai obositoare decât mi-aş fi închipuit, habar n-am cum se descurcă El, totuşi, atât de bine, până la urmă, cu 6 miliarde de nemulţumiţi pe cap. Tot respectul.
Pe de altă parte, şi eu, ca zeu mai mic, de acvariu, aş vrea nişte mulţumiri, nu? Adică ce, n-aş merita şi eu un zâmbet, o bătaie pe umăr, acolo, o recunoaştere a efortului zilnic? O ofrandă de felicitări, măcar? O diplomă?
Drept pentru care am postat fotografia acvariului, cu tot cu locatari, pe forumul de acvaristică de unde am învăţat cam tot ce trebuia ca să iasă treaba bine. Un forum viu, întreţinut de acvarişti cu multă experienţă şi, mai ales, îngăduitori cu debutanţii. Un forum unde are loc, lunar, un concurs de "cel mai frumos acvariu".
Şi fotografia a atras un prim comentariu: "Poza de concurs cu furtune , termometru , lumina cam slabutza .... Totusi nu arata foarte rau ."
Asta e... Am păcătuit, am fost vanitos, am crezut că a venit clipa să mă dau mare cu acvariul meu. Îmi merit pedeapsa, umilinţa.
Şi totuşi... Ce stilet mi-a fost înfipt în inimă! Ce brutal mi-a fost strivit ego-ul! "Totuşi nu arată foarte rău"???? Păi e ca şi copilul meu, acvariul ăsta, ce-are a face strabismul cu inteligenţa, ce dacă nu vorbeşte, nu vezi, nene, ce frumos gângureşte? "Lumină cam slăbuţă"? Păi ce, era să aprind reflectoarele de pe Ghencea pe el, să orbească bieţii copilaşi? "Furtune, termometre"? Ha! Copilaşii se bucură că toate jucărelele astea sunt acolo, unul dintre ei chiar doarme pe termometrul ăla, ce, doar nu era să-i iau pătuţul, nu? (Dacă e vreun psihiatru printre cititorii acestui blog, îi mulţumesc pentru amabilitate dar nu, nu e cazul, mulţumesc frumos pentru invitaţie).
Până la urmă, ştiţi... Comentariul respectiv m-a ajutat, de fapt, să înţeleg o filosofie aparte: cea a concursurilor de necuvântătoare.
Nu v-aţi mirat la vederea pisicilor cu pampoane şi a câinilor cu permanent din concursurile de pisici şi câini? Cât de triste sunt animalele acelea! Adică, stimabililor, cât de ridicol trebuie să arate Miţa şi Grivei, totuşi, ca să aibă şanse la vreun premiu? Fiinţe nefericite, v-aţi gândit cum ar fi şi invers? Dacă aţi avea stăpân un câine, cum v-aţi simţi să vă dea prin rahat, în parc, înainte să vă ducă la concurs? În lumea câinească, se ştie, combinaţia de cadavru de şobolan şi caca proaspăt este considerat un parfum nobil, nu? Şi voi vă parfumaţi preferaţii, de ce n-ar face-o şi ei, la o adică?
Concursuri... Hm!
Eu n-o să le pun pampoane scalarilor mei şi nici n-o să-ncerc să-mi coafez neonii. Grăbiţi-vă voi la bigudiuri acvatice, eu, în lumea mea, rămân (cam) muritor şi rece.
Slavă Cerului că Ironia nu e pe lista celor 7 păcate.
Sunday, February 3, 2008
Routerele mâniei
Poate că doamnele şi domnişoarele înţeleg prea bine, dar mie, ca mascul convins, ideea ca doi bărbaţi să se ia la bătaie din cauza mea mi s-a părut nu doar înfricoşătoare, ci şi dovada că nu mai pricep nimic din ce mă-nconjoară.
Staţi un pic. Nu e nimic despre sex aici, totuşi (aşa că înghiţiţi-vă rânjetele alea, bine?). E vorba doar despre un sfat pe care mi l-a dat un prieten, despre serviciile infecte dintr-un magazin şi despre ciocnirea dintre aceste două atitudini.
Mai precis, am vrut să cumpăr un router ADSL dintr-un MediaGalaxy şi era să se termine cu bodyguarzi.
Habar n-am ce-i ăla router, nu ştiu de ce îi zice ADSL, dar asta mi-a spus amicul că trebuie să cer. Aparent, routerul ăsta ar putea fi conectat undeva la computer, în locul actualului modem, ceea ce ar da semnal WiFi în casă, astfel încât să putem folosi şi laptopul pentru net, din cealaltă cameră. Sau cam aşa ceva.
Asta e tot ce pot reproduce din explicaţia amicului - şi tot ce-am înţeles, de altfel, şi în timpul discuţiei iniţiale. Amicul, având suflet mare şi inteligenţă pătrunzătoare, a decis că sunt praf, aşa că m-a însoţit la MediaGalaxy, ca să nu fac vreo belea.
E un stand mic în magazin, unde doi băieţi explică şmecherii despre Apple unor posibili clienţi. Se aude că acolo se găsesc şi routere. Aşteptăm, aşteptăm, dar explicaţiile nu se mai termină. Îmi iau inima-n dinţi şi, sperând din tot sufletul că nu mi se vor cere precizări suplimentare (deci nu voi fi forţat să-mi recunosc public nepriceperea), întind gâtul peste tejghea:
- Mmm... mnu vă supăraţi... mmmn-aveţi un router ADSL?
- Uite-aici.
E o cutiuţă trasă-n ţiplă, frumos colorată, ca un mic cadou valoros. Şi, pe o parte, se lăfăie un logo despre care până şi eu ştiu că n-are legătură cu ce am eu acasă. Un măr alb.
- Păi... nu de Mac, de PC. N-aveţi şi de PC?
- Merge şi ăsta.
Ştiţi cum e? Ca atunci când eşti faţă-n faţă cu specialistul care-ţi spune: "Merge şi aşa, nene, motorină, benzină, tot aia, tot la motor se-aprinde". Intuiţia se dă de ceasul morţii undeva înăuntru, ţipând că pute, iar ruşinea de a te face de râs faţă de meseriaş o aleargă cu măciuca, s-o reducă la tăcere cu o smetie în moalele capului ei de intuiţie cu gura mare.
- Păi... mmmm... bine... dacă ziceţi că merge...
Noroc cu amicul.
- Ia să mă uit şi eu.
Se vede treaba că logo-ul ăla frumuşel n-are nici o treabă cu problema reală (ştiam eu că trebuie să tac). E altceva.
- Am cerut de ADSL. Ăsta e DSL.
Litera asta lipsă mă confuzionează complet, dar nu mai e meciul meu. Stau pe margine şi privesc cum degenerează totul.
- Da.
- Ce, da? ADSL, nu DSL.
- Păi merge.
- Auzi, ştii care-i diferenţa? Între ADSL şi DSL?
(să dea dracii, asta a fost grea)
- A luat cineva dintr-ăsta pentru ADSL, a zis că merge. Aşa că nu văd care-i problema.
- Nu vezi care-i problema? Eşti varză, asta-i problema. Habar n-ai care-i diferenţa.
- Habar n-ai tu, mă.
(şi gata, s-a împuţit treaba. Aici arunc priviri scurte către vânzător şi către amic. Vânzătorul are o venă umflată pe frunte, s-a aplecat peste tejghea şi se uită urât. Amicul e roşu de furie, îi tremură buzele şi se uită uşor pe lângă, dintr-o dungă, aşa cum fac câinii înainte să te atace).
- Auzi, eu zic să mergem. Cătă, lasă, găsim altundeva, hai să mergem.
(nu mă aude nimeni).
- Habar n-am io? Ştii ce-i aia DSL? Cum te-ai angajat aici, prietene?
- Hai, ciocu' mic, da?
Acum se vor lua la bătaie, ştiu sigur. Se vor lua la bătaie din cauza mea, şi eu o să stau pe margine şi-o să chirăi isteric şi-o să vină bodyguarzii şi-o să facem o scenă şi-o să le dau cu poşeta-n cap...
Poşetă? Ce mama dracului se petrece aici?
- BĂ! GATA! Dă-l în gâţii mă-sii de router, HAI!
Amicul înjură cu sârg, dar măcar o face în mers. Printre Dumnezei, morţi, familii şi odăjdii bisericeşti, îmi explică şi diferenţa dintre DSL şi ADSL. Reţin că diferenţa e, din câte se aude, una importantă. Rămân şi fără router, dar mai informat (şi fără vânătăi).
A ieşit bine, până la urmă. Mă mai duc la MediaGalaxy. Aflu mereu ceva nou.
Saturday, February 2, 2008
Punctul pe I(nternet)
Şerban Alexandrescu/Headvertising pune punctul pe i într-un interviu pe care i-l ia Costin Ionescu, pentru Hotnews. În (binecunoscutele sale) zig-zaguri printre artificii verbale, comparaţii spumoase şi sincerităţi scandaloase, Şerban trage din alergare şi nimereşte-n plin toate preconcepţiile în privinţa advertisingului on-line. Inclusiv ale celui politic.
Şerban dixit:
1. Internetul nu mai poate fi ignorat de către clienţi, în primul rând pentru că ei înşişi se folosesc de Internet din ce în ce mai mult. Internetul a devenit un mediu important şi va atrage bugete din ce în ce mai mari.
2. Metodele clasice de publicitate nu funcţionează on-line. Asta e "înfricoşător", "dracu' ştie ce trebuie făcut, dar tocmai asta e şi frumos". Este zona perfectă pentru creativitate, nu pentru modele prestabilite. Clienţii vor trebui să accepte asta şi să nu mai impună modele de comunicare sau vor pierde trenul.
3. Publicitarii au ei înşişi o problemă în a înţelege acest nou mediu. "Un om formatat la cap, căruia i s-a închis fontanela pe print şi aşa mai departe, greu va mai jongla cu foarte multă dexteritate cu mediul acesta nou". Lumea publicităţii trebuie să descopere tineri talentaţi şi să-i înveţe meserie, mai degrabă decât să investească în reconversia profesională a actualelor vedete creative.
4. Comunicarea politică pe Internet nu poate exclude interactivitatea. Interactivitatea umanizează politicienii şi comunicarea. Aceasta e încă unidirecţională, "ceva teribil de mort, prafuit, ros de molii si formol". Cine înţelege diferenţa o să câştige puncte.
Un interviu de citit.
Friday, February 1, 2008
Am fost nominalizat...
...la RoBlogFest 2008. N-am nici cea mai mică idee cine a făcut-o (probabil mama, că ea crede că Amar de Zi e un blog bun).
Oricum, ce voiam să zic:
Mă, dacă ai făcut-o tu, care citeşti acum asta, mulţumesc frumos. Să mă suni la sfârşit, când se va dovedi că-s pe ultimul loc, să-mi spui ce-ai avut cu mine :-)
2 fese medii (de damă)+minor+TV = 1.43 mil USD amendă
Uneori mă gândesc că CNA este ca inocenţa copilăriei pe lângă senilitatea şi pudibonderia FCC (echivalentul american al jandarmilor audiovizualului).
În 25 februarie 2003, reţeaua ABC a difuzat un episod din binecunoscutul NYPD blue. În episodul respectiv, un puşti dă buzna în baie, taman când o doamnă blondă, in her (late) 30's, se pregăteşte să intre în duş. Doamna cu pricina e goală, că aşa am învăţat cu toţii că faci baie dacă ai psihic stabil, şi are un funduleţ (încă) drăguţ. Pentru curioşi, secvenţa e mai jos.
Comisia a ajuns la concluzia (după o... matură... chibzuinţă) că secvenţa este indecentă şi că nu putea fi difuzată înainte de ora 22.00, aşa cum a programat-o ABC. Aşadar, după 5 ani de investigaţii, FCC se pregăteşte să aplice reţelei de televiziune o amendă de 1.43 milioane USD. Ar fi a doua, ca mărime, după sfârcul lui Janet Jackson (care sigur n-a făcut banii).
Citată de Reuters, o membră (!) a FCC a declarat că "decizia noastră ar trebui să le reamintească difuzorilor că familiile americane şi Congresul sunt în continuare preocupate să protejeze minorii de material dăunător şi că FCC va aplica legile în vigoare cu multă vigilenţă".
Nici Torquemada n-ar fi zis-o mai bine.
Partea amuzantă e că, în timp ce FCC s-a gândit 5 ani ce să facă cu nurii televizaţi ai blondei, 1.5 milioane de utilizatori YouTube au găsit răspunsul, vizionând direct secvenţa.
E realmente fascinant când lumea se schimbă cu adevărat, dar unii continuă să strângă vreascuri pentru ruguri.
