26.12.1989. Sfârşitul

- Culcat! Culcat! Se trage afară, culcat toată lumea!

Un tren întreg de metrou se ascunde după stâlpi, se aşează pe burtă. Mă feresc şi eu, cât pot, mă înghesui cu alţi călători la colţul scării, lipit de balustrada masivă de beton şi marmură. Sunt vreo 5 revoluţionari cu brasardă în staţie, alergând îndoiţi de mijloc, care ne avertizează că suntem în pericol. Slavă Cerului că mai sunt şi astfel de oameni în oraşul ăsta. Uite că metroul pleacă, al naibii vatman, un laş.

Pe de altă parte, ce să facă, şi el? Are un orar de respectat, fiecare cu treaba lui. El să conducă, revoluţionarii să ne apere, eu să ajung acasă, în sfârşit, după aproape o săptămână de dormit pe jos, pe unde am apucat. Îmi put picioarele ca bubele lui Scaraoţchi, gâtul mi-e negru de jeg, urechile năclăite, la chiloţi nici nu vreau să mă gândesc. Dorul de-un duş bate instinctul de conservare.

- Unde mergi, mă?
- Păi, vreau să ies.
- Se trage, unde te duci?
- Las'că m-oi descurca eu!
- Treaba ta!

Ies târâş din staţie, gata s-o rup la fugă în zig-zag, şi încremenesc. În Piaţa Aviatorilor, două companii de pifani sunt la inspecţia de dimineaţă. Soldaţii, aliniaţi frumos pe trei rânduri, cu armele puse pe jos, în faţa lor, stau smirnă. Comandantul se plimbă agale şi îi cercetează, unul câte unul. Unde dracu' se trage? Ce panglicari, ăia din staţie!

O iau şi eu de-a curmezişul, savurând liniştea şi mirându-mă de dezastrul din cartier. Toate ferestrele sunt sparte, zeci de case au ars, sunt carcase carbonizate de maşini peste tot, tuburi goale pe jos. Faţadele sunt ciupite de gloanţe, copacii îşi arată răni albe, acolo unde proiectilele au rupt scoarţa. Număr vreo 15 găuri într-un stâlp ce susţine un panou de circulaţie, s-a tras, nu glumă!

La un colţ, un soldat cam absent mă urmăreşte, placid, apropiindu-mă. Să-i dau un semn de prietenie, mă gândesc:

- Care-i AMR-ul?
- La vară, şefu'!
- Să-ţi aduc pâine, salam?
- Nu, nu, am primit grămezi!
- Ţigări?
- Nu, am cartuşe întregi, toată lumea ne dă. Auzi?
- Zi.
- Dacă vrei să mă ajuţi... poate poţi să-mi aduci un sul de hârtie igienică.
- Hârtie igienică?
- Da, nene, suntem de pe 22 aici şi nu ne-am căcat decât în tufişurile alea, să nu facem mizerie peste tot, da' n-avem hârtie deloc. E nasol de tot, mă-nţelegi?

Dau din cap, înţeleg. Uite ce poate doborî moralul unei armate, să nu te poţi şterge la cur când ai nevoie, ce poate fi mai cumplit?

- Îţi aduc. Cum a fost? Aţi tras ceva, cum au luat foc toate astea, de la trasoare?
- De la trasoare un căcat. A fost un căpitan de vânători de munte cu doi soldaţi. Avea un AG-7 şi vreo 4 lăzi de rachete şi-i întreba pe toţi: unde-s mă, teroriştii? Lumea zicea, uite colo, uite colo, şi ăsta punea AG-ul pe umăr şi băga rachete pe geam în case.

Îi promit că mă întorc, o iau la pas prin cartier, numărând geamurile nimerite de căpitanul de la vânători. Uite colo sufrageria lui Claudiu, unde văzusem "The Wall" la 16 ani, dincolo e camera de la stradă a Alinei, unde am dat un soi de "meditaţii" la terminarea liceului, aia a fost casa Andreei, care voia să se mărite anul următor... Nu pot decât să sper că au scăpat cu viaţă, mobilele se înlocuiesc.

Câteva străzi mai departe, la intersecţia ce mă duce acasă, doi puştani se apropie de mine. Sunt din Târgu Jiu, păzesc răscrucea, dar ar cam vrea să se ducă până la Universitate, au acolo nişte prieteni, să vadă ce-i de făcut în continuare. N-aş vrea să-i ajut, să le ţin locul?

- Bine, mă, vă întoarceţi?
- Da, da, într-o oră. Cu ce se ajunge?
- Cum metroul, de la Televiziune.

Îmi înmânează arma lor, un băţ de mătură. Ne strângem mâinile, ne urăm victorie şi pleacă.

Dau o fugă până la colţ, îl fluier pe Mihăiţă, prietenul meu din copilărie.

- Mă, hai, coboară, să păzim intersecţia, vii?

Şi iată-ne stând în fund pe bordură, povestind de toate, cum s-a tras în cartier, cum am aflat, ce-am făcut, cine a fugit şi cine a rămas. Am vorbi cu orele, dar de noi se apropie un Oltcit şi datoria-i datorie, trebuie să verificăm dacă nu e vreun pericol.

Regulile sunt simple: se opreşte maşina, se deschide portbagajul, se legitimează ocupanţii şi se percheziţionează. Regulile nu spun ce se întâmplă dacă ceva nu e în regulă, dar nimeni nu s-a gândit la astfel de amănunte minore.

Maşina opreşte cu un scârţâit de frâne cam uzate. Se deschid portierele şi coboară ocupanţii. Din dreapta, o femeie înaltă, într-o blană, pe la vreo 30 de ani. O privire scurtă îmi spune că am dat de bucluc, femeia pică de frumoasă, iar problema ei şi a mea vine din stânga, unde se află un tip încruntat, cu alură de rugbist, 1.90 şi 100 de kile.

Alegerea e simplă, iar Mihăiţă o face imediat:

- Percheziţionez eu maşina, Vlade, vezi tu la domnu'... şi doamna.

Şi dispare după portbagaj, apoi sub maşină, de-a binelea, căutând bombele sau poate, cine ştie, ferindu-se de inevitabila stângă a bărbatului. Pentru că asta mă aşteaptă, sunt sigur, un croşeu în bărbie, dacă îndrăznesc să pun mâna pe femeia lui. Îl privesc cu fereală, îi iau buletinul, mă prefac că-l citesc, îl percheziţionez fără tragere de inimă. Trag cu coada ochiului. Femeia asta s-a îmbăiat în vino-ncoa, miroase a ia-mă-pe-sus, îi place să aibă efect asupra unui puştan de 21 de ani şi ştie ce efect are. Zâmbeşte uşor, în colţul gurii. Îşi desface haina şi ridică braţele, trimiţând un nor de parfum şi feromoni către mine, invitându-mă să-i caut armele ascunse.

- Mulţumesc, puteţi trece, fac înspre ei, şi le dau înapoi actele cu gestul politicos al neamţului netot din filmele cu nemţi netoţi, care dau drumul spionilor aliaţi inteligenţi în bazele lor ultra-secrete. Măcar am scăpat cu nasu-ntreg.

Mihăiţă chioteşte pe-nfundate. Încerc să-i ard un şut, dar se fereşte. Arunc cât colo arma-mătură, părăsim postul şi mergem acasă. Curios, nu mi-e somn deloc.

citeste in continuare...

25.12.1989. Crima

Nu mai e nimeni în hala de montaj. Toate posturile au fost părăsite, saltelele s-au răcit, păturile au fost aruncate ghem, borcanele cu mâncare au rămas deschise, cănile de cafea şi de ceai au fost abandonate pe mese. A fost o goană generală, o evacuare frenetică. S-a declanşat puţin după căderea căderea întunericului, când oamenii au luat-o brusc la fugă înspre biroul directorului, de la etajul întâi. Au alergat cu toţii pe culoare, au sărit câte două trepte, au cotit la dreapta şi la stânga, derapând pe linoleum, au dat buzna în anticameră, apoi în încăperea şefului cel mare, răsucind covorul, căutând locuri bune în faţa televizorului color aşezat pe pervaz.

Tocmai s-a anunţat că se vor difuza procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu.


Durează ore în şir, cineva încearcă să explice, la televizor, că sunt nişte probleme cu banda, copia, caseta, montajul, e dificil, se taie ceva, să nu se vadă acuzatorii, judecătorii, martorii, toată operaţiunea consumă timp, dar să avem răbdare, va fi difuzată, poporul va putea vedea aplicarea sentinţei, justiţia poporului în acţiune, lovind dur şi drept, pedeapsa binemeritată, sfârşitul dictatorilor, viitorul. Viitorul începe în noaptea asta.

În birou e vacarm, se fumează mult, se vorbeşte tare, ca înaintea unui mare meci, se fac glume, oamenii îşi descarcă tensiunea râzând zgomotos, strigând, e un du-te vino, câte unul mai fraier e trimis să aducă de jos o cafea, un pachet nou de ţigări, se deschide geamul, se trânteşte uşa, se închide geamul că se face curent, ne sufocăm în fum, se deschide uşa şi se face frig, se sting ţigările pentru cinci minute apoi o luăm de la capăt, nu mai are nimeni răbdare, se insinuează din nou îndoiala, nimeni nu pricepe de ce nu vedem odată ce ne-au promis, se coace o minciună, ceva nu e în regulă, de fapt au fugit şi acum inventează ceva, dacă au caseta de ce n-au difuzat-o până acum?

Şi, când nimeni nu mai crede, începe.

Primele 5 minute e linişte, toată lumea încearcă să absoarbă şocul. Nicolae şi Elena Ceauşescu, aşa cum nu i-am văzut niciodată, înghesuiţi într-un colţ, blocaţi de un pupitru furniruit cu picioare de metal. El, ciufulit, bătrân, confuz. Ea, sfidătoare, pusă pe harţă, dispreţuitoare. Sunt demni de milă, dar poporul a mirosit sângele şi e neîndurător. În scurt timp, în biroul supra-aglomerat încep murmurele, oamenii îngână acuzaţii, se aud înjurături. Lumea se ceartă cu televizorul, strigă încurajări sau huiduie, aruncă întrebări inutile şi ilogice, apoi se şâşâie insistent, se strigă "taceţi, mă, să auzim", oamenii se potolesc pentru o clipă, o iau de la început. E spectacolul unor morţi anunţate, răzbunarea a 25 de ani de chin, umilinţă şi ură, filmată şi transmisă la televiziune, o premieră în domeniul vast al execuţiilor de tirani din istoria omenirii.

Rafalele vin brusc, printr-o tăietură de montaj de neînţeles. E fum pe ecran, camera se mişcă ezitant, se apropie, descoperind două corpuri, căzute în poziţii nefireşti, din care se scurge un lichid negru. Lentila caută prim-planuri, ochii celor doi morţi au rămas deschişi, hainele sunt răsucite de violenţa gloanţelor şi de cădere.

Climaxul ucigaş al unei Revoluţii haotice, plină de certitudini.

Poporul a obţinut ce-a dorit: umilinţă pentru umilinţe, moarte pentru morţi.

Dar oamenii tac. Ies din încăpere în linişte şi se răspândesc, fără a se privi. A început viitorul.

citeste in continuare...

24.12.1989. Cumpăna

AK-47 este o armă robustă, simplă şi puternică. Acest pistol mitralieră, numit în România PM, are o rată de foc de 600 de gloanţe pe minut, letale până la jumătate de kilometru distanţă. De la 10 metri, un glonţ tras dintr-un AK-47 străpunge 9 corpuri omeneşti, provocând răni fatale tuturor. Arma nu se blochează, practic, niciodată, trage la fel de bine în Sahara şi în Siberia, trage de sub apă, scufundată în noroi sau îngropată în zăpadă. O poţi scăpa pe jos, îi poţi crăpa ţeasta inamicului cu ea, îi poţi rupe spinarea, poţi sparge uşi cu patul de lemn dublat de întărituri oţelite, poţi bate cuie cu ea, va continua să funcţioneze fără greş. Oricine poate învăţa s-o desfacă şi s-o facă la loc în mai puţin de un minut, oricine are măcar un ochi şi o mână o poate folosi după un minim instructaj. Este o armă cumplită, proiectată pentru a fi mânuită de oameni simpli, pentru care maximul de tehnică văzută într-o viaţă este fumul unei locomotive cu aburi, la 5 verste depărtare. Este geniul rău al simplităţii ruseşti, concentrat în 5 kilograme de oţel, plumb şi praf de pulbere.

Iar tovarăşul Dobre, şeful de la sindicat, este probabil singurul bărbat din ţara asta care nu pricepe ce-i cu arma asta, cum şi când se foloseşte, cui trebuie şi, mai ales, cui nu trebuie dată. Iar tovarăşul Dobre este şeful apărării pe fabrică. El împarte cele 10 AKM-uri celor veniţi să apere atelierele, el organizează posturile, gărzile şi traseele de patrulare. El este comandantul nostru în această noapte.

Îmi vine rândul să intru în patrulă. Dobre stă la birou şi se mocăie cu un încărcător. Ar vrea să ştie câte cartuşe sunt înăuntru, dar habar n-are cum se face. Îi arăt perforaţiile prin care se vede şirul de gloanţe, rânjind a moarte, şi-i spun că e plin, sunt 30. Vrea să verifice, totuşi, le scoate unul câte unul, le scapă pe jos. Ies din birou, e mai prudent, nu vreau să fiu acolo când va lovi unul dintre ele vreun colţ metalic. Mai trag o ţigară.

Mă cheamă, într-un târziu, s-a prins cum se pune totul la loc. Apucă mitraliera de curea şi mi-o întinde. Arma oscilează periculos, se loveşte de marginea unui birou, Dobre suduie şi mie-mi vine să mă arunc pe burtă. Mă feresc din calea ţevii şi apuc AKM-ul. Verific că-i asigurat şi-l arunc pe umăr. Mă simt ceva mai bine acum, cu PM-ul pe spate. Data trecută am fost "la dublaj", deci neînarmat, şi să umbli cu mâinile-n buzunar în căutarea teroriştilor printr-o hală de montaj cufundată în beznă poate fi o experienţă terifiantă.

Întreb care-i parola.

- Fluturele.
- Şi răspunsul?
- Ce răspuns? Tot fluturele.
- Păi n-ar trebui să fie întrebare şi răspuns? Ştiţi, în armată e o întrebare şi trebuie să se dea un răspuns.
- Aici nu-i armată, noi suntem muncitori. Dacă vezi pe cineva, să-ţi zică fluturele, altfel nu-l laşi să treacă.

Patrulez cu Ovidiu. De data asta e el la dublaj şi ştiu ce simte. Încercăm să nu vorbim şi să nu fumăm, dar ne ucide plictiseala. Mai şoptim una, alta, ocolim cum putem bancurile de lucru şi maşinăriile masive, clipim rar, căscăm ochii şi ne străduim să nu ne închipuim lucruri. În noaptea asta, toate umbrele sunt ameninţătoare. Afară din fabrică e iadul pe pământ, se moare pe capete, teroriştii atacă tot, au şi elicoptere, pare-se, arme speciale, gloanţe cu cap vidia şi alte minunăţii de care n-am auzit niciodată. Revoluţia e în cumpănă, aşa se spune la televizor. Nu prea credem că Ceauşeştii au fost arestaţi cu adevărat, ne e teamă de cine ştie ce întorsătură, de vreo înţelegere. Părerea generală e că ar fi trebuit să fie împuşcaţi pe loc, deşi vreo doi tipi de la strungărie susţin că ar merita să fie daţi mulţimii, să-i sfâşie. Ne învârtim prin hală, ne învârtim... ar fi bună o cafea, poate îi şoptim Adei să ne facă una când trecem data următoare pe lângă intrarea de la TESA.

Deodată, se aleargă pe culoare, e agitaţie. O luăm la fugă. Ne şuieră cineva, înainte de a se ascunde sub un birou:

- A sunat cineva de la institut, de peste drum, au sărit unii gardul la noi! Sunt teroriştii, vin!

O iau la fugă spre "cartierul general", cu Ovidiu după mine.

- Mă, dă-mi mie pemeu', dă-mi-l mie!

Îl ignor, nu m-aş despărţi acum de arma asta pentru nimic în lume. Cineva îmi strigă, pe culoar, că teroriştii se apropie de intrarea principală. E un hol acolo, un perete de uşi de sticlă mată şi o scară largă, ce duce spre birourile şefilor, de la etajul întâi. Fug de-mi scapără călcâiele, mă trântesc din alunecare şi ajung într-un colţ, unde rămân. O poziţie proastă, dar măcar am flancurile asigurate şi baleiez atât scara, cât şi intrarea principală. Oricine vine pe aici intră în bătaia puştii mele. De la mai puţin de 10 metri, nu am cum să dau greş. De fapt, o să-l ciuruiesc pe nenorocit, o să-l fac sită.

Aşteptăm. În spate, pe culoar, s-a făcut linişte. Arunc o privire - un puşti care nici n-a făcut armata se ascunde după un stâlp şi încearcă să vizeze strâmb, pe stânga, exact în direcţia mea.

- Ovidiu, pleacă de-aici, du-te şi ia-i pemeu' cretinului ăluia sau măcar spune-i să nu tragă dacă nu trag eu primul, m-auzi? Să nu tragă, mă, că dobitocul o să mă nimerească pe mine.

Rămân singur, aşezat în fund, cu AKM-ul scos de pe umăr. Aştept. Undeva, la etaj, se aude o uşă, scârţâind încet, apoi paşi furişaţi apropiindu-se de scară. Dezasigur fără zgomot, pe foc automat. Mă aşez pe vine, cu un genunchi în pământ, în poziţia clasică a tiraliorului, proptesc arma în umăr şi aştept. Nu va fi nici o somaţie, somaţiile sunt bune la instrucţie, stai-că-trag-urile, focurile de avertizare, vrăjeli dintr-astea. Aici avem de-a face cu terorişti, veniţi să ne căsăpească, să lăsăm fasoanele. O să trag o serie scurtă, apoi îmi voi schimba imediat poziţia, mă voi rostogoli la stânga şi voi mai trage o serie de 3, pentru certitudine. De fapt, nu, voi trage o rafală lungă de prima dată, ce mai tura-vura, în piept, nu la picioare şi nici la cap, voi ţinţi unde-i carne mai multă şi organe vitale.

Îi văd picioarele, coboară uşor pe scară. Încă un pic. Am pus mâna pe încărcător, n-o să am decât o secundă la dispoziţie, o să încarc şi o să trag imediat, nu va fi decât o ocazie, ăsta-i şmecher, ia uite-l cum se mişcă, o să audă şi o să sară, de ce n-oi fi băgat eu glonţ pe ţeavă mai devreme, o să mor aici ca prostul cu un glonţ d-ăla vidia în freză, 'tu-i grijania mă-sii de viaţă... Nu mai aştept.

Încarc scurt. Sunetul ăsta e inconfundabil, cine l-a auzit o dată nu-l mai uită, zgomotul de metal alunecând pe metal, glonţul intrând pe ţeavă, arcurile comprimându-se şi cocoşul aşezându-se pentru cursa scurtă către capsa cartuşului, toate amănuntele morţii aşezându-se perfect pe poziţie într-o jumătate de secundă.

Reiese că teroristul s-a căcat în scăldătoare. Reacţionează fulgerător, înainte să fac orice alt gest, înainte să ajung cu degetul înapoi pe trăgaci:

- Măăăăăă, nu trage, măăăăă, sunt io, Jean, nu trage măăăă!
- Parola! Zi parola!
- Fluturele! Fluturele, pe ce-am mai sfânt, nu trage, fluturele, mă, sunt io, Jean, fluturele!
- Morţii mă-tii, nea Jeane, pleacă-n morţii mă-tii de-acolo. Era să mori, nea Jeane, era să te fac ciur, m-auzi? Ce grijania mă-tii umbli noaptea pe la şefi?

Nea Jean zdupăie pe culoar, spre siguranţa cafelelor Adei. Scot încărcătorul, scot glonţul, percutez şi asigur, mă ridic şi-i duc AKM-ul tovarăşului Dobre. Îmi jur să nu mai pun mâna pe o armă câte zile oi avea.

citeste in continuare...

23.12.1989. Bizareria

- Legitimaţia şi buletinul.

Inginerul ăsta bucălat lucrează în acelaşi atelier cu mine. Cu doar o săptămână în urmă, am împrumutat un multitester de la el, în pauza de masă. L-am întrerupt taman când îşi punea tocana la borcan în etuvă, să se încălzească alături de sursele lăsate la verificat. Ne ştim de 3 ani, ne tot intersectăm prin atelier, la bufet, la budă. Acum îmi cere legitimaţia şi buletinul ca să intru în fabrică. Îmi vine să-l iau la mişto, dar are o faţă impenetrabilă, o privire fixă, de peşte fiert şi nu pare în dispoziţe de glume. Poartă un veston de gărzi patriotice peste canadiană, mândru nevoie mare, în ciuda disconfortului uşor de ghicit: haina paramilitară îl strânge al naibii, la subţioară face cute-cute, gata să plesnească. Cel mai rău e că, peste burtă, are un AKM. Mă gândesc că e atât de bleg încât şi-a petrecut diagonala peste spate fără s-o slăbească mai întâi, iar acum ţeava îi stă îndreptată spre bărbie. Are aşa o guşă că nici nu poate privi în jos. Dacă se-mpiedică şi cade prin curte, o să-şi zboare fălcile alea în rafale scurte.

Clasa muncitoare n-are chef de glume în dimineaţa asta, iar seriozitatea Revoluţiei e anunţată încă de la intrare. Pe jos a fost trântit tabloul 3 pe 5 al lui Nea Nicu, cărat taman din holul principal al clădirii TESA. Până alaltăieri, conducătorul suprem urmărea de pe perete orice mişcare, cu privirea aceea înşelător-binevoitoare ce ţi se-nfigea în ceafă. Uite că acum trebuie să-i calci pe faţă ca să treci mai departe. Judecând după mulţimea de tălpi, s-ar zice că a fost chiar şi coadă. Mi se pare cam ipocrită toată povestea şi evit tabloul, treabă care nu place pazei. Aşa intru eu în bucluc pentru că nu fac gesturile simple pe care le face toată lumea. De ce n-oi fi stat acasă? A trebuit să bat atâta drum ca să dau de grasul ăsta?

Dimineaţă, ne-am urcat într-un tren plin. Culmea, m-a bătut gândul să luăm bilete, dar o privire plină de milă a lui Bucurie m-a făcut să tac. Normal, revoluţionarii din toată ţara se adună la Bucureşti, să ajute revoluţionarii greu încercaţi ai Capitalei, aşa cum le-au cerut la televizor primii conducători revoluţionari ai României, din Studioul 4 al TVRL, cine dracu' să mai stea după bilete de tren la aşa urgenţă? Am fluturat steaguri, am strigat prin gări "veniţi cu noi!" şi "nu vă fie frică/Ceauşescu pică", am cam îngheţat, cu toate geamurile deschise, am făcut cunoştinţă cu tot soiul de tipi răguşiţi. În Bucureşti, am trecut de filtre arătând carnetele de student, până când mi l-am uitat pe-al meu în mâinile unei astfel de santinele civile. Au garantat apoi pentru mine Bucurie şi R. Pe străzi, oameni mulţi, drapele găurite, câte o vitrină spartă. Oriunde se vede un militar, mulţimea aplaudă şi ovaţionează. E plin de TAB-uri şi de camioane ale armatei, intersecţiile sunt păzite fie de trupe, fie de civili înarmaţi, aceştia din urmă fiind hiper-activi - şi, de aceea, periculoşi.

Tatăl lui R. vine să ne ia cu ARO-ul de undeva. E realmente o situaţie excepţională, mi se permite chiar un duş cu părinţii fetei acasă, îmi vine cheful să întind coarda, dar R. scapă şi se refugiază chicotind în bucătărie, cu maică-sa. Dau telefoane - la facultate e plin de studenţi, n-are rost. La Televiziune şi la CC e aglomeraţie mare, de asemenea, un prieten îmi spune că s-a dus până acolo degeaba, nu l-au mai lăsat să intre. Vorbesc cu Ovidiu şi ne hotărâm să mergem la fabrică, să respingem împreună tentativele de sabotaj pe care le pun la cale teroriştii.

Vorbesc şi cu ai mei. S-au mai liniştit, în zori, când centralista de la Montana reuşise în sfârşit o legătură, mimau admirabil calmul, în timp ce un TAB trăgea cu mitraliera grea de la colţul străzii. Maică-mea aproape că mi-a provocat o criză de nervi când mi-a spus că nu e nici un pericol să intre gloanţele pe geam, că doar a lăsat storurile, cum să treacă? Au refuzat să plece de acasă şi n-au vrut nici să coboare în pivniţă, ar fi fost sub demnitatea lor.

Până la fabrică am mai dat peste vreo două filtre, am fost percheziţionat, iar la unul dintre ele un tip mi-a pus atâtea întrebări despre destinaţie, direcţie şi scop încât m-am gândit că ar fi fost o idee bună să scap de bocancii mei negri cu carâmb înalt şi să nu mai port fesuri kaki.

Am mers vreo 5 kilometri ca să ajung la fabrica păzită de colegul cu tocana, printr-un oraş bântuit de civili nervoşi ce flutură pistoale mitralieră, şi ăsta îmi cere actele, ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară în viaţa lui. N-am încotro, îi întind legitimaţia şi buletinul, le verifică pe îndelete. Ce surpriză, documentele zic despre mine că sunt chiar eu. Mi le returnează şi-şi permite un zâmbet:

- Ştii, pe legitimaţiile teroriştilor care lucrau aici, în secret, sunt nişte semne, după asta ne uităm.
- Pe bune? Ce semne?

Asta îl pune în încurcătură, dar ne înţelegem până la urmă - în fond, amândoi suntem fericiţi să constatăm că nici unul dintre noi nu e terorist şi că suntem, împreună, cu Revoluţia. Primesc o brasardă şi mă lasă înăuntru. Răsuflu uşurat, a fost un drum lung, dar acum sunt ca acasă. Îmi revăd prietenii, povestim, facem ceaiuri şi cafele, intrăm în ture de pază, patrulăm.

Puţin după miezul nopţii, am fost la o tresărire distanţă să ciuruiesc un "terorist".

citeste in continuare...

22.12.1989. Explozia

DIMINEAŢA

Noroc că-i iarnă, putem ţine mâncarea de acasă pe balcon fără frică. Ne dă jos din pat reflexul condicii de 6.30, dublat de foamea matinală a vârstei 21 de ani. Scociorâm prin pungi, scoatem borcanul cu unt la apă, şniţelele, brânza topită "la triunghi", nişte dulceaţă. A mai rămas şi ceva pâine, cam rece şi cam umedă, dar ajunge pentru începutul zilei. Roadem, mestecăm şi înghitem ce-am întins pe măsuţa din camera de hotel, noi, băieţii, mai mult, R. mai cu fereală. Plecăm apoi prin oraş, în căutarea unui "bar de zi" şi a unei "cafele", fie ea nechezol sau nu.

În holul de la Caraiman, din marginea parcului, încremenim cu urechile ciulite. La recepţie merge un televizor. Cu inconfundabila-i atitudine de piază-rea, George Marinescu citeşte un comunicat halucinant. "Generalul Milea trădător... a fost descoperit... s-a sinucis... ". Îmi trece prin minte că pe asta n-o s-o înghită chiar nimeni, în primul rând armata, că aici e sfârşitul Ceauşeştilor, într-adevăr, că dacă populaţia nu i-a putut răsturna, o vor face militarii, foarte curând. Ieşim din Caraiman hotărâţi să ne întoarcem acasă cu un tren de seară, nu mai e de stat în Sinaia.

LA AMIAZĂ

Am prins o masă liberă în restaurantul de la Montana. Convenabil, nu vom mai alerga prin tot oraşul în căutarea unei supe lungi. Aşteptăm minute în şir, mai mult ca de obicei, să dăm comanda. Ospătăriţa e neatentă, mai neatentă decât e uzual în restaurantele comuniste. Toarnă mai multe polonice decât ne-am obişnuit, are o anume sacadare bizară în mişcări. Alţi chelneri traversează cu pas grăbit sala şi se vâră în bucătărie. Se aude rumoare. O întreb, şoptit, ferindu-mă de ceilalţi clienţi:

- Ce e?
- Nimic, ce să fie?
- Ce e, ce se-ntâmplă? Spuneţi-mi, vă rog, ce se întâmplă, e ceva!

Femeia tace o clipă, privind pe fereastră. Are în braţe un oloi de porţelan din care iese o coadă de polonic. Femeia şi oloiul emană un miros de ciorbă răsfiartă şi de prăjeală adânc impregnată în haine şi în păr - mirosul tuturor chelnerilor din unităţile ITHR, "la munte şi la mare, în orice-mprejurare". Îl simt până în fundul creierului când se apleacă spre mine şi-mi şuieră:

- A fugit Ceauşescu, e la televizor.

Fraza nu are nici un înţeles, oricum ai lua-o. Cum să fugă Ceauşescu? De unde să fugă şi unde să fugă? Şi, mai ales, cum mai e la televizor dacă a fugit? La ce televizor? La ora asta oricum nu e emisie. Mintea mea se opreşte. Femeia îmi observă uluirea şi încearcă să mă ajute, la fel de ilogic:

- Veniţi să vedeţi în bucătărie, a fugit.

Nu pricepem nimic, în continuare, dar ne ridicăm de la masă şi o luăm la picior spre bucătărie. După noi, şi alţi clienţi, alertaţi de nervozitatea generală.

Sunt vreo 15 persoane adunate în faţa unui dulap. Pe dulap, la 2 metri înălţime, un televizor alb-negru. Pe ecran, o adunătură de zmuciţi vorbesc toţi odată. Îi recunosc vocea lui Sergiu Nicolaescu. Se aud fraze de neconceput: "dictatorul a fugit... suntem liberi... dictatura a căzut... fraţilor, libertate..."

Lumea se ambalează, se aud câteva strigăte, apoi înjurături, apoi un vacarm general. Ieşim în stradă, tustrei. În câteva minute, bulevardul central se umple. Sunt mii de oameni, sărind în sus de emoţie, răcnind, fluierând, dansând. Suntem pupaţi de necunoscuţi şi strângem şi noi în braţe pe cine prindem. Plângem, râdem, e ireal.

Coloana se pune în mişcare la unison, în mod misterios. Ne îndreptăm spre singurul simbol mai de Doamne-ajută al dictaturii în Sinaia: Cazinoul, de ani de zile accesibil doar pentru partid, aflat la îndemână, la capătul străzii. Mulţimea strigă "fără violenţă" în dreptul unei librării cu geamuri sparte. Prin aer se răsucesc Operele Complete ale cuplului. Cărţile sunt luate la şuturi şi făcute praf, cineva se străduieşte să le dea foc, fără prea mult succes. Torentul manifestaţiei ne poartă mai departe, dar pe Bucurie l-am pierdut, a dispărut în mulţime, luat de un val de entuziasm.

O ţin pe R. strâns de mână până când ajungem în curtea Cazinoului. Un om este aruncat în aer, prins de zeci de braţe, proiectat înapoi, apucat iar, o dată, de două ori, de 6 ori, neobosit. Se contorsionează în imponderabilitate, bate aerul cu mâinile şi picioarele, se zbate ca un trup fără cap, e realmente îngrozit: este un soldat din trupele de Securitate, un trupete, probabil "biban", recrutat cu maximum 3 luni în urmă. De fapt, nu riscă mai mult de un cucui. Poporul victorios e generos, a decis că uniformele, de orice fel, au trecut de partea Revoluţiei şi acum fraternizează în acest mod entuziast, dar soldatul nu pare să priceapă, e schimonosit de groază. Revine în sfârşit pe două picioare, dar se prăbuşeşte instantaneu în genunchi, apoi în patru labe. Mulţimea se alertează, se aud urlete, însă totul se transformă într-un uriaş hohot de râs: copilul ăsta îşi căuta căciula printre picioarele demonstranţilor, căciula lui, pe care, dacă o pierde, o va plăti cu zile de arest, aşa scrie la regulament, cazarmamentul nu se descompletează când te atacă inamicul.

Două ore mai târziu, ajung cu R. înapoi la hotel. Urcăm să facem bagajele, să ne-ntoarcem acasă. Bucurie, dat dispărut în continuare, dar presupun că va apărea şi el, curând. N-am nici o idee pe unde umblă, dar parcă-i aud vocea, trebuie să fie aproape... Deschid geamul şi într-adevăr, vocea prietenului meu umple bulevardul, revărsându-se dintr-o pereche de megafoane atârnate pe faţada Primăriei. O iau la fugă pe scări, traversez şi mă-mpotmolesc în mulţimea de gură-cască ce ascultă şi reacţionează la discursurile liderilor locali ai Revoluţiei. În balcon, liderul cel mai gălăgios gesticulează larg, aranjându-şi la intervale regulate ochelarii pe nas şi freza peste cap. Bucurie al meu domină mulţimea, vorbeşte despre unitate, despre non-violenţă, despre libertate, uite că i-au rămas ceva lecturi în cap, până la urmă.

Dau zdravăn din coate ca să ajung la intrarea în clădire. Doi tipi îmi pun pumnul în piept: prostimea nu intră în cartierul general după cum are chef.
- Trebuie să ajung sus, trebuie să vorbesc cu Bucurie!
- Cu cine mă? Cine-i ăsta? Ce vrei mă, cine eşti?
- E colegul meu, uite-l sus, e ăla care vorbeşte!
- Mă, cine eşti tu, mă? Nu eşti de pe-aici!
- Sunt student, amândoi suntem studenţi, suntem studenţi din Bucureşti! răcnesc la ei şi gărzile se dau la o parte, respectuoase. Se ştie, studenţii şi tineretul au făcut Revoluţia!

Sus, aştept o pauză de respiraţie, apuc liderul de guler şi-l trag înăuntru.

- Mă nebunule, ce faci aici? Hai acasă, dracului, te-au apucat discursurile? Hai să mergem!

Liderul nu e prea mulţumit, dar coboară cu mine. Ajungem în stradă exact când mulţimea furioasă se pregăteşte să linşeze primarul. Bucurie, recunoscut de mulţime, este aclamat. Eu stau lângă el, mai înalt şi cu o canadiană "cu muşchi", probabil par garda lui de corp. Judecata sa e scurtă şi sentinţa imediată:

- Lăsaţi-l dom'le în pace, o să plătească dacă e de plătit, dar nu aşa! Du-te dom'le acasă şi nu mai ieşi, ce dracu'!

Lumea se uită cam urât la noi, dar omul scapă cu doar două picioare-n dos şi dispare. Aş vrea să cred că i-am salvat viaţa.

SEARA

Stăm lipiţi de televizor, am uitat de bagaje, Revoluţia se dă în direct. Străzile s-au golit, victoria a fost câştigată, cât să stai în frig aşa, fără nimic de spart sau de linşat?

Vine seara şi, odată cu ea, începe haosul. Se trage în Bucureşti, în Piaţa Palatului, e o canonadă de neînchipuit. La televizor se spune că se trage în tot oraşul. Se vorbeşte despre terorişti, despre atacuri surpriză, despre ambuscade, despre otrăvuri, despre mine şi capcane, despre tuneluri.

Clătinăm din cap a neîncredere, încep să ni se năruie speranţele. În Studioul 4 apare un militar care începe să dea ordine: "sunt maiorul Cutărică, ordon Regimentului Cutare, condus de colonelul Cutărescu să se îndrepte pe Şoseaua Nuştiucare către..." Mă uit la Bucurie, el se uită la mine. Am făcut armata împreună, la transmisiuni, ştim că niciodată nu se transmit ordine în clar, nu se rostesc nume, nu se dau indicaţii de luptă necodificate. Te paşte Tribunalul Militar dacă o faci, iar ăştia o fac la televizor, nici măcar prin staţiile radio ale armatei. Ne gândim la acelaşi lucru: ăştia sunt doar o bandă de nebuni care au încercat o lovitură de stat iar acum sunt baricadaţi în TVR. În câteva minute or să le spargă uşile şi o să-i împuşte pe toţi, în direct. Totul e, în continuare, o mare minciună.

NOAPTEA

Totuşi, pe străzile din Bucureşti sunt sute de mii de oameni iar transmisiunile din Piaţa Palatului arată că lumea nu fuge. La televizor se cere poporului să apere Revoluţia. Fiind şi noi popor, coborâm din nou în stradă, să apărăm ce Revoluţie s-o mai găsi la ora aia prin Sinaia. R., cu prudenţa celor care au responsabilitatea reală a perpetuării speciei, rămâne în cameră.

La Primărie, poziţiile defensive au fost ocupate deja: o grupă de Securitate, condusă de un locotenent imberb, s-a desfăşurat în curte şi în clădire, în poziţii cheie, cu pistoalele mitralieră la piept. Situaţia e stranie. Singurii cu arme sunt tipii ăştia de la Securitate, în care nu poţi avea încredere, iar singurii revoluţionari suntem Bucurie şi cu mine, alţi trei studenţi bucureşteni şi vreo 6 localnici cam matoi.

Ne privim cu suspiciune, soldaţii pe noi, noi pe localnici, localnicii pe toată lumea. Batem mărunt din tălpi, s-a lăsat frigul, mai tragem un Carpaţi fără filtru dar refuzăm rachiul, fapt care ne scade cota de încredere şi mai mult. O bubuitură crâncenă reverberează prin Valea Prahovei, ne vine să ne aruncăm pe burtă, soldaţii se trag mai la întuneric, matoii se strâng unii-ntr-alţii. Unul dintre ei cere locotenentului să acţioneze sirena de pe Primărie, să vină lumea în centru. Locotenentul refuză încăpăţânat, sirena nu e decât pentru cazuri de bombardament aerian, ori nu se constată nici un avion. Nici un avion, deci nici o sirenă.

Grupul de revoluţionari se sfătuieşte în şoaptă şi găseşte soluţia. Este rechiziţionat un microbuz în care urcă toţi. Pe noi nu ne invită nimeni şi-mi vine să-i spun lui Bucurie, capul răscoalei de la amiază, că Revoluţia îşi devorează liderii mai repede decât m-aş fi aşteptat. Microbuzul pleacă şerpuit prin oraş, să trezească lumea. Pasagerii fac tot ce pot pentru asta, rag ieşiţi pe geamurile rablei îndemnuri şi claxonează neîntrerupt, dar oraşul ori doarme, ori găseşte mai interesant ce se petrece la televizor. Probabil că revoluţionarii plecaţi să ralieze populaţia fac aceeaşi alegere, deoarece nu se mai întorc. Ori asta, ori o comună comă alcoolică, nu voi şti niciodată.

Pe la 3 dimineaţa, epuizaţi de emoţii şi deja cam plictisiţi, ne întrebăm căscând cam cât să mai apărăm cuceririle şi libertatea în Sinaia doar noi, 5 studenţi din Capitală, din moment ce securiştii sunt oricum de două ori mai mulţi, şi înarmaţi pe deasupra. Ne retragem, am făcut tot ce se putea face. Mâine dimineaţă vom ajunge acasă şi ne vom lupta, dacă va fi nevoie.

citeste in continuare...

21.12.1989. Disperarea

Nici azi, 18 ani mai târziu, nu mă pot hotărî: şi-a băgat dracul coada sau a fost doar aripa îngerului meu păzitor?

Pe 21 dimineaţa ne-am îndreptat spre gară - Bucurie, R. şi cu mine. Ne-am strâns la Informaţii, locul în care toată România ce a trecut prin Gara de Nord şi-a dat întâlnire cel puţin o dată. Aveam toţi feţe lungi şi eram şi cam nedormiţi - trăsesem cu urechea la Europa Liberă toată noaptea. Eu, mai posac ca niciodată, pentru că tocmai văzusem semnele înfrângerii tropotind în sus pe scările de la metrou. Zeci de oameni se duceau la miting, cărând pancarte roşii cu rânduri albe şi portrete ale lui şi ale ei. Mitingul convocat cu o seară înainte, justificarea represiunii anunţate.

Unul dintre grupuri m-a lipit de perete, într-o cavalcadă veselă. Un grup de vreo 10, tineri trimişi la miting de pe cine ştie ce platformă industrială, căutând locul de adunare. Râdeau cu gurile căscate, îşi trăgeau ghionturi şi făceau glumele groase ale muncitorilor, acele glume pe care le ştiam prea bine, după aproape 3 ani de hală de montaj. Erau avangarda comunismului biruitor, gata să înfrângă orice îndoială le-ar fi stat în cale. Erau nepăsători, fericiţi pentru ziua liberă dată de partid. Erau sfârşitul revoltei, pumnul de fier al proletariatului, gata să astupe, din Bucureşti, gurile însângerate din Timişoara.

Şi Bucurie, şi R. văzuseră scene asemănătoare. Ne-am luat bilete, ne-am urcat în tren şi am plecat.

La Sinaia, ne-am cazat la Hotelul Montana, peste drum de Primărie. Am lăsat-o pe R. să desfacă bagajele, iar eu m-am apucat să caut Europa Liberă pe radiocasetofonul fetei. O raritate japoneză, ultimul răcnet, adus de un tirist, vecin al familiei. Un Aiwa pe care l-am blestemat din tot sufletul, pentru că nu prindea nimic, nicăieri, nici pe balcon, nici în baie, nici în cameră, nici sub pat, nici în dulap.

În hotel, lume multă, dar şi multă tăcere. Am încercat să trag de limbă recepţionera, dar nici unul nu avea încredere în celălalt: eu eram prea tânăr şi prea necunoscut, ea prea recepţioneră, la un hotel în care mai veneau şi străini, pentru a nu şti amândoi cu ce se ocupă de fapt. Ne-am dus la poştă, încercând să sunăm acasă, dar liniile erau fie ocupate, fie ca şi inexistente.

Noi trei sufeream în lipsa radioului şi pentru că nu mai ştiam, de aproape 10 ore, ce se întâmplă în ţară, însă în acea seară am întâlnit, în faţa unui telefon public din Sinaia, doi timişoreni căzuţi din lună, care nu ştiau nimic din ce se petrecuse în oraşul lor.

Erau doi puşti ce coborâseră în oraş, după două săptămâni pe munte, la cine ştie ce cabană. Am intrat în vorbă, cu toţii nemulţumiţi că nici unul dintre noi nu reuşeam să prindem o legătură. Ei erau chiar mai miraţi, pentru că încercau întruna, de dimineaţă, peste tot unde vedeau un telefon public. Voiau să anunţe acasă că au rămas fără bani şi că ar avea nevoie de puţină înţelegere şi de dragoste părintească sub forma a 100 de lei ca să se-ntoarcă.

Am căscat gura la ei ca la o pereche de girafe mov. Le-am povestit ce ştiam. N-am să uit niciodată panica din privirile lor - şi mai ales cum a crescut, pe măsură ce le dădeam amănunte. Au plecat direct la gară; nu i-am mai văzut niciodată şi sper din toată inima că nu-i aşteptau veşti proaste acasă.

Într-un târziu, R. sau Bucurie au reuşit un scurt telefon. Laconic, sub paranoia ascultării telefoanelor, ni s-a transmis că "la Bucureşti s-a întâmplat ceva la miting", "a fost o problemă", "s-a întrerupt transmisiunea de la tv", plus un val de sfaturi de prudenţă.

La 10 seara, în oraş s-a închis totul. Am mai rămas într-una din camere, toţi trei, un timp, întorcând pe toate feţele puţinul pe care-l auzisem.

Într-un târziu, ne-am culcat, fără să ştim că, la Piaţa Universităţii, mureau oameni.

citeste in continuare...

20.12.1989. Teroarea

Nu-i mai arde nimănui de glume. E a cincea zi, cine ar fi crezut? Europa Liberă transmite ştiri uluitoare din Timişoara: şefii trimişi din Bucureşti, de la CC, n-au reuşit să mai intimideze pe nimeni, armata a fraternizat cu manifestanţii, e grevă generală, peste 100 de mii de oameni au ocupat Piaţa Operei şi împrejurimile. Şi restul ţării? Timişoara e singura stâncă în mocirla asta de republică socialistă. Nimeni nu face nimic, în rest, lumea înjură pe la colţuri, se aud blesteme şi se simte ura, dar nici un gest real. Frica e încă mai puternică.

S-a întors Nea Nicu din Iran. Spre seară ne strângem la televizor: eu şi tata pe fotolii, mama pe patul din spate. E frig în casă, la fel ca în oricare altă iarnă. Înfofoliţi în pulovere, cu ciorapi de lână, model "bunica", privim şi ascultm în tăcere un discurs de neînchipuit cu numai o săptămână înainte. Ceauşescu, flancat de lideri ai PCR, ameninţă timişorenii. "...cercuri revizioniste, revanşarde... vor să distrugă independenţa... să întoarcă România sub dominaţia străină... elemente huliganice... bande teroriste... să dăm o ripostă hotărâtă...". În spatele său, Elena aruncă fulgere din priviri. Îmi e brusc extrem de teamă de răzbunarea acestui cuplu de nebuni - şi n-am nici o îndoială că "vor face totul" pentru a şi-o pune în practică. O să-i împuşte pe toţi, o să fie o baie de sânge.

Se anunţă un mare miting pentru a doua zi, în Bucureşti. Mă cuprinde o senzaţie de sfârşeală. O să umple Piaţa Palatului cu 200 de mii de înspăimântaţi, sub privirile scrutătoare ale securiştilor din întreprinderi, şi o să le arate ei tuturor cine sunt stăpânii. O să fie o transmisiune tv de 3 ore, cu urale, cu "Stima noastră şi mândria, Ceauşescu-România", cu "Epoca de Aur", cu "în aceste momente grave, strâns uniţi în jurul conducătorului". O să fie încă o umilinţă de înghiţit, cea mai mare dintre toate. O să fie sfârşitul.

Stăm la telefon, Dan cu mine şi cu R. Ne sunăm în triunghi, încercăm să ne dăm seama ce să facem, mai plecăm la Sinaia sau nu? Mâine dimineaţă avem tren, ne aşteaptă biletele şi vacanţa. O să fie o mizerie de vacanţă, dar vrem să stăm în oraşul ăsta - şi, eventual, să participăm la miting? Dan şi cu mine suntem în concediu, dar ne e teamă ca nu care cumva să ne cheme "de la sindicat" la marea adunare a scârbei de a doua zi.

Ne învârtim în cerc, ore-n şir, fără să ajungem la nici o concluzie. Părinţii fetei ar ţine-o acasă, lângă ei. Ai mei şi ai lui Dan ne îndeamnă să plecăm, fără să spună de ce.

Decidem să amânăm orice decizie. Ne vom întâlni toţi trei direct în Gara de Nord, pe 21 dimineaţă, la Informaţii, şi vom vedea atunci ce e de făcut, vom discuta, poate se mai întâmplă ceva peste noapte.

Poate moare dracului nebunul ăla, cu nevastă cu tot. Nu poţi şti niciodată.

citeste in continuare...

19.12.1989. Vibraţia

E deja marţi, au trecut trei zile de când a început nebunia asta în Timişoara, azi e a patra şi, cum-necum, a încolţit speranţa. Europa Liberă face transmisiuni maraton, ca niciodată. Toată lumea ascultă pe unde apucă, aproape sfidător. În atelier, la unul din bancurile de lucru, Nea Gică a prins postul pe unde scurte şi acum se aud binecunoscutele ţiuituri subversive încă de la intrarea în hală. Maistrul face feţe-feţe şi se apropie de el, să-l potolească. Nea Gică izbucneşte într-o cascadă de înjurături şi aproape că-i trage un şut. O fi Gicuţă cam nebun, toată lumea ştie, dar şi atmosfera e încărcată. De jur împrejur, oamenii tac, nici nu se iau de şef, dar nici nu-i zic lui Gică să-nceteze. Maistrul se retrage, prudent - mai târziu, dacă-l întreabă cineva, va spune că el a încercat, dar ce să-i faci, te pui cu lunaticul?

Ceva mai în spate, eu şi cu Ovidiu suntem cuprinşi de o euforie bezmetică. Şurubărim cu spor, dar fără rost, lipim ce avem de lipit în mare viteză, ne facem cu ochiul, aruncăm şopârle fără ţintă precisă, numai aşa, ca să vedem efectul asupra securiştilor şi şefuţilor: "Lasă, lasă! Iiiiii, cuţît-cuţît-cuţît, di tri ori te-am ascuţît!" Ne răspunde Paulică, intrând în joc 3 bănci mai în faţă, peste culoar: "De, boierule, de!" Securiştii şi şefuţii sunt cuminţi, nu ne aruncă nici o privire, le-a căzut nasu-n hârtii. Nea Simi se amuză şi el, şi-a prescurtat cu subînţeles mantra, a renunţat la "viaţă" şi acum rage doar "Oooo-ooof, futu-te-n cur!", ca să înţeleagă fiecare ce-şi doreşte.

În pauza de masă, decidem că e cazul să facem ceva mai multă gălăgie. Ovidiu mufează la casetofonul hodorogit o boxă recuperată de la un pick-up vechi. Eu scot caseta galbenă cu Beatles, reglez cu şurubelniţa fină capul de redare şi apăs play. În atelier miorlăie cei 4 magnifici, înregistraţi probabil la a 50-a mână, învârtiţi pe un cabestan aflat în rigor mortis de ani de zile. Ovidiu şi cu mine ţinem ritmul cu toate sculele pe care le avem la îndemână, buşind marginile de metal ale meselor, lămpile, scaunele, scrumierele, farfuriile şi ceştile scoase pentru prânzişor. Lălăim cât ne ţine gura, mai ştim şi versurile din când în când, Paulică aplaudă, Ada râde cu lacrimi, chiuit. N-am mai făcut niciodată aşa ceva în fabrică, dar dacă Nea Gică ascultă pe faţă Europa Liberă, noi de ce nu ne-am bucura?

Deodată, îl vedem pe nea Titi, turnătorul, prăbuşindu-se peste priza noastră. Smulge cablul, trânteşte năprasnic un ciocan în blatul mesei şi urlă înspre noi: "Nu vă e ruşine, nesimţiţilor? La Timişoara mor oameni, e masacru, şi voi dansaţi?"

Rămânem cu şurubelniţele în aer, încremeniţi, cu gura căscată. Are dreptate, îmi fulgeră prin minte, japiţa asta are dreptate, sunt un nesimţit fără inimă, oamenii chiar mor la Timişoara şi noi ţopăim ca boii loviţi de streche. Mi-e ciudă şi mi-e ruşine, şi pentru că nu mi-am dat seama, şi pentru că mi-a arătat-o un jegos, pe care nu dau doi bani. Tăcem, cu urechile roşii, Ovidiu îl mai bodogăne, dar e inutil, momentul s-a dus.

Acum, după 18 ani, cred că a fost vorba despre altceva. Nu era lipsă de respect, era o vibraţie adâncă, a speranţei renăscute, o energie în creştere, pe care trebuia să o exteriorizăm într-un fel, care avea nevoie de supape. Morţii de la Timişoara au imprimat această vibraţie unei ţări întregi. În câteva zile, tensiunea acumulată n-a mai putut fi înghiţită în tăcere şi nici nu s-a mai putut elibera doar prin mici sfidări, dans sau lălăit. Era prea puţin. Era nevoie de ceva mai mult.

Era nevoie de o explozie.

citeste in continuare...

17.12.1989. Speranţa

- Şşşşt! Ia!

Se întâmplă ceva. VEF-ul rusesc fluieră şi şuieră, recepţionând o voce ricoşată din ionosferă, tocmai din Munchen. În biroul tatei, lumina e stinsă şi fotoliile sunt ocupate. Mă aşez pe un scaun şi ascult. Sunt evenimente la Timişoara, zice Europa Liberă. O manifestaţie de protest. Un pastor ungur, Tokes. O evacuare eşuată. O demonstraţie spontană. Brusc, sunt posac şi descurajat. Ce-o să reuşească oamenii ăia din Timişoara?

N-au făcut nimic braşovenii, cu doi ani în urmă, şi acolo era vorba de muncitori, nu de enoriaşi. Clasa conducătoare, proletarii dictatori n-au putut dicta nimic altceva decât mărturisiri la Securitate. Au înfundat puşcăriile, au fost trimişi înapoi, în fundul Moldovei. Ce-o să facă o mână de oameni în Timişoara? Şi, mai ales, cu un ungur? Un preot? Un popă reformat? O evacuare? Cine-o să creadă? Cine-o să-l sprijine? Ungurii vor să ne ia Transilvania, cum să te dai cu ei? Bine, toată lumea vrea să ne ia câte ceva, ruşii Moldova, bulgarii Dobrogea, Ceauşescu minţile. Ce-i de făcut?

- Se rupe. Ascultă ce-ţi zic, băiete, nu mai poate să ţină, de data asta se rupe, a ajuns şi la noi - zice tata, într-un târziu.

Îl văd, în penumbră, adâncit în fotoliul său. Coamă albă, leonină, pieptănată pe spate, ochi închişi, ochelari lucind stins, mâinile împreunate sub bărbie. Îşi muşcă buzele, atent la radio, învârtind în cap rotiţele deducţiilor. Pe ce se bazează? Ce ştie? Cum poate fi aşa sigur?

- Cred că doar speri, tată, n-o să se întâmple nimic nici de data asta.
- Vezi pe unde umbli zilele astea, vezi ce spui şi cu cine vorbeşti. Fii atent, să nu intri în vreun bucluc. Vezi ce faci.

M-a auzit, dar vorbeşte ca şi cum, de data aceasta, n-ar mai avea timp pentru toate prostiile mele. Vorbeşte fără să se uite la mine, dar cu certitudinea că-l aud şi pricep. Vorbeşte încet, chiar dacă telefonul e în camera cealaltă, exclus din locul de întâlnire al familiei. În ultimul timp, "specialistul" de la Telefoane a venit să facă revizia mai des ca de obicei.

E duminică seară. Rămânem să ascultăm Europa Liberă. La Timişoara, câţiva nebuni încearcă ceva.

N-au nici o şansă, dar ţin cu ei. Blestemul meu: întotdeauna am ţinut cu înfrânţii.

citeste in continuare...

16.12.1989. Scânteia

N-am bănuit nimic. Nici măcar nu speram.

Cu 3 săptămâni înainte, Nicolae Ceauşescu navigase ca un spărgător de gheaţă prin aşteptările României tăcute, fiind reales, a câta oară? la al XIV-lea Congres. În casă, la şcoală şi la fabrică se făceau bancuri amare despre "corabia-n zbor", despre "cârmaciul şi cârmacea". Zvonurile despre un cancer al Conducătorului se disipau, contrazise de vigoarea de la tribună. În lagărul comunist, toate barăcile deschideau ferestrele şi făceau curăţenie. Peste tot bătea vântul schimbării, numai noi şi albanezii ţineam totul încuiat. Viaţa tuturor era pe un curs pre-stabilit, "neabătut", precum impunea planificarea atotputernică a Partidului.


Lucram de 3 ani într-o hală de montaj, într-una din miile de fabrici inutile ale RSR. Lipeam contactoare cu letconul, sficuiam cabluri, izolam cu varniş înmuiat în tiner, trăgeam kilometri de sârme prin tuburi izolatoare, asamblam cutii pentru echipamente de automatizare ce nu mai automatizau nimic. Sursele de curent montate în acel atelier nu treceau testele, aparatele produse nu mai erau ridicate de nimeni, aglomerând culoarele de trecere, comenzile de export erau aşteptate ca Mesia, dispărute demult, fără explicaţii inteligibile.

Mă înscrisesem pe listele sindicatului la o garsonieră. Eram pe locul 134. Veniseră 8 în 1989, dar erau promisiuni că în '90 numărul avea să crească. Dacă mă însuram, aveam mai multe şanse, la 2 camere erau numai 80 de cereri. În 3 ani, urma să termin facultatea, primeam o diplomă de inginer, mi-ar fi crescut salariul şi aş fi început programul de lucru la 8, nu la 6.30 dimineaţa, boierie! Mă bătea gândul să mă înscriu şi pentru o Dacie, dar mai strângeam bani. Poate peste 5 ani.

Viitorul era simplu: o garsonieră sau două camere, o nevastă, o Dacie şi un videocasetofon, un loc de inginer, un carnet de partid ca să pot avansa, un salariu mai bun, o pensie, un mormânt.

În atelier, aveam câţiva prieteni şi doi-trei duşmani. În rest, muncitorimea mă privea cu un uşor dispreţ şi ceva mefienţă - în fond, urma să le fiu şef într-o zi, poate era mai bine să mă stârpească de mic? Sau poate să se pună bine cu mine dintru început... Nea Simi, în spatele meu, părea singurul care nu dădea doi bani pe asemenea gânduri complicate. Era prea bătrân şi prea lovit de viaţă ca să se-mpiedice de un mucos. Filozofia lui - "ooo-oof, futu-te-n cur, viaţă!" - un reproş pe care-l striga nimănui şi tuturor în gura mare, în atelier, cam de două ori pe oră. În rest, un tip tăcut. Nea Titi, lângă el, un turnător de o obrăznicie remarcabilă, lingăul tipic, care manifesta faţă de mine un comportament schizofrenic, fie model bale-pe-pantofi, fie cuţit-în-spate, vorbind singur majoritatea timpului într-o română dezacordată ce-mi dădea fiori.

Alte personaje: Ada, fată bună-suflet cald-picioare lungi, pe care mă gândeam că ar fi meritat s-o regulez, dacă n-aş fi fost îndrăgostit de R.; Dobre, şeful de sindicat, care mă testase la "primirea în partid" cu întrebări încuietoare ce m-au făcut să râd eretic ("ce reprezintă cei 3 A, tovarăşu' Petreanu?"); ing. Albu, şeful de secţie, care-mi jurase că mă va termina, după ce refuzasem să mă duc la "antrenamentele pentru sărbătorirea zilei de 23 August"; nea Jean, securistul "expus" al atelierului, mereu interesat să ştie dacă am auzit nu-ştiu-ce la Europa Liberă; Paulică, chiulangiul simpatic, descurcăreţ în orice situaţie.

Şi, evident, Ovidiu, cel mai bun prieten, colegul meu de banc de lucru, omul cu care împărţeam tot - sertare, fierbătoare, tacâmuri, scule, sandviciuri, ceai, cafea, ţigări, glume, idei, planuri şi vacanţe. Amândoi, studenţi, venind dimineaţa pe biciclete la muncă, amândoi ştergând-o englezeşte pe la aceeaşi oră, făcând echipă când era de tras tare şi când era de chiulit.

În afara fabricii, viaţa mea însemna orele de la facultate, ca student mediocru, chinuindu-mă să pricep analiza matematică şi fizica cuantică şi toate celelalte mistere ale ingineriei teoretice, atât de departe de realitatea din fabrici. Dan Bucur "Bucurie" era prietenul care mă scăpa când nu înţelegeam materia de examene - adică mai tot timpul, omul care încerca să mă înveţe bridge, îmi arăta cum se agaţă fete, cum se intră neinvitat la petrecerile din cămine, cum se chiuleşte cu scop, pentru a descoperi lucruri interesante, nu doar aşa, pentru a lenevi ca loaza.

Viaţa mai însemna familia, mama şi tata, în sfârşit calmaţi după ce reuşisem 3 lucruri mari într-un an; să intru la facultate, să termin armata fără să mă-mpuşc din greşeală şi să mă angajez undeva.

Viaţa mai însemna, mai mult decât orice în acei ani, pasiunea devastatoare pentru R., pe care o cerusem deja de nevastă, spre amuzamentul ei greu disimulat, pe care o iubeam cu disperare, căreia îi scriam scrisori de dragoste şi la 21 de ani, la fel ca în adolescenţa nu atât de îndepărtată, alături de care descopeream zilnic tainele cuplului, dulci sau amare, după caz.

Urma să trăiesc Revoluţia cu aceşti oameni. Viaţa tuturor urma să se schimbe pentru totdeauna. Dar pe 16 decembrie, o sâmbătă ca oricare alta în Bucureşti, nimeni nu simţea explozia iminentă.

Pentru mine, mai importantă era vacanţa de Crăciun, aranjată cu mare greutate, unde urma să fiu o săptămână întreagă singur cu R., fără părinţi, fără ascunzişuri, în aceeaşi cameră, la Hotel Montana din Sinaia. Urma să plecăm pe 21 decembrie - şi venea şi Bucurie cu noi, singur, dar convins că va rezolva problema încă din prima seară.

600 de km mai la Vest, un preot maghiar şi câteva zeci de manifestanţi aprindeau un fitil lung, ce ducea la toată încărcătura inflamabilă de furie latentă, speranţă şi dorinţă de libertate îngropată la temelia societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

citeste in continuare...

Revoluţia fiecăruia - postări

Blogosfera a început să-şi amintească. Au postat până acum Teodora Georgescu, Lucian Şoferul, Innuenda, Adriana Popescu, Ruxandra Predescu, Tomata (înainte de leapşa), Simona Ionescu şi, în comments-urile de pe Amar de zi, Cristi Roman şi Senzitiv. Promite şi Bădin. Pe net, vor mai fi fiind şi altele, le voi semnala dacă le găsesc.

UPDATES: A scris şi Maria Coman, promite şi Piticu un articol pentru 21 decembrie, aşa cum promite şi Sorin Tudor. Şi Zoiţica a scris, îmi pare bine de cunoştinţă, kosonom :-) Şi Mile, desigur. Şi John Doe. Şi Zuzeta. Şi Oana Despa. Şi Ralu Bunny. Şi Dragoş Rouă. Timidus-Essensis, Ana-Pauper (hmmmm), Mărguţa Timişoreanca şi Claudiu Pândaru. Plus Sorina Matei (de mică, voluntară). Citiţi-i şi pe Cătălin (se non e vero, e bene trovato), pe Nenea Cosmos, vedeţi şi ce a filmat Margareta în Cimitirul Săracilor, 18 ani după. Andrei Bădin a scris, după cum a promis, şi e doar primul episod. Şi Răul Necesar, atunci în Lupeni. Şi Oana Dobre. A scris şi Andi Laslău, bienvenu, a scris şi Bianca Guruiţă, bienvenue. Ovidiux, şi el, acum în vârstă de 10 mii de zile şi ceva. Rareş Petrişor, despre Braşovul din 1987 şi despre cel din 1989. Greenfield-Forevergreen. Piticu. Roxana Toma. Groparu Al Campionilor. Şi Underhill, cum să nu. Asalt, fotografii personale, de văzut. O serie de înregistrări, audio şi video, din Timişoara, unele remarcabile, de văzut/ascultat toate, pe Altermedia (courtesy Bogdan Stanciu).

Aparte, pentru Stamate (comment la postarea anterioară): nimeni nu poate înţelege tot, dar merită să încerce.

citeste in continuare...

Leapşa colectivă: Revoluţia fiecăruia

Vă propun un soi de leapşa colectivă: Decembrie 89, aşa cum l-a trăit fiecare dintre noi.

S-a scris despre Revoluţie în toate felurile, s-a scormonit prin ascunzişurile ei, s-a contestat şi s-a afirmat, s-au publicat rapoarte oficiale, cercetări militare şi lucrări cu sclipiri de trombon.

S-a scris prea puţin la persoana întâi, totuşi. N-a fost loc, până când am ajuns la web 2.0. Acum fiecare se poate exprima fără zăgazuri. Timp de 18 ani, media tradiţionale au selectat numai ce (le) părea mai interesant şi mai dramatic, au tăiat din mărturii, au dat titluri şi rearanjat pasaje, în funcţie de spaţiu şi concept editorial, în fiecare decembrie. Televiziunile au filmat lacrimi şi au rulat aceleaşi puţine imagini, până la saţietate. Cărţile au inclus versiunile autorilor şi au coafat restul.

Acum e vremea mărturiilor autentice. Revoluţia a fost trăită altfel de fiecare dintre noi. Revoluţia este o frescă pointillistă, alcătuită din milioane de impresii şi decizii personale. Toate acestea pot fi făcute publice, acum, pe bloguri, pe net. Vă provoc să scrieţi despre Revoluţia voastră, începând de duminica asta, 16 decembrie 2007. Voi menţiona şi la NewsFM postările de pe blogurile voastre.

Mi-ar plăcea să citesc Revoluţia lui Mile, a lui Iulian, a Simonei, a Mariei, a Sorinei, a lui Tolo, a lui Brăduţ, a lui Victor, a Adrianei, a Ancăi, a lui Andrei, a lui Rares, a lui Dan, a Teodorei, de exemplu. Dar nu numai - simţiţi-vă invitaţi toţi cei care citiţi asta. E simplu: amintiţi-vă ce aţi făcut şi ce aţi trăit în acele zile, apoi postaţi.

În ce mă priveşte, voi scrie în fiecare zi de acum despre fiecare zi de atunci.

Tease: Revoluţia mea are imaginea unui soldat epuizat, după 5 zile de stat în frig în Piaţa Aviatorilor, care a refuzat ţigările, pâinea şi salamul, cerând în schimb un singur lucru: un sul de hârtie igienică. Despre asta, în episodul de pe 25 decembrie.

citeste in continuare...

Pe cine să mai înjurăm

De câteva zile, pe şoselele Bucureştiului se poate răsufla. Se merge. Ne mişcăm. După înţepeneala de la jumătatea săptămânii trecute, acum simţim tresăriri în arterele de circulaţie. Ne furnică traficul, cum s-ar zice. Vor fi fiind mai multe explicaţii, va fi fugit lumea în metrou, se vor fi speriat mii de şoferi, se vor fi disciplinat peste noapte alte mii, dar eu vreau să spun totuşi mulţumesc unor oameni care au rolul lor în această evoluţie: poliţiştilor din intersecţii.

De luni dimineaţă, îi văd peste tot, iar de data aceasta chiar se străduiesc. Nu ştiu de unde vin, nu ştiu ce trafic o fi în oraşele lor, nu ştiu cine ce le-a explicat, dar pare să funcţioneze. Nu fac decât un lucru, dar unul esenţial: păstrează intersecţiile libere.

De două zile, mă trezesc dimineaţa în fluiere de poliţie. Sunt doi, la intersecţia Unirii cu Lucian Blaga. Se coordonează excelent, ţin maşinile afară din zona interzisă. Dacă-i priveşti un timp, îţi dai seama că înţeleg ce trebuie să facă şi reuşesc să şi facă. Ei chiar dirijează, nu doar dau din mâini. Miile de maşini de pe bulevard se mişcă acum, totul curge, revine la starea naturală.

Mai încolo, în alte răscruci, alţi poliţişti fac acelaşi lucru, cu mai multă sau mai puţină precizie, dar măcar sunt acolo.

Nu-i invidiez. Stau în frig şi în gaze de eşapament ziua-ntreagă. Ajung acasă frânţi de oboseală, uzi până la piele şi, foarte probabil, cu sentimentul de zădărnicie al celor ce încearcă să ia în stăpânire haosul. Şoferii, pe care încearcă să-i ajute, au o părere proastă despre ei. Dacă pot să-i înjure în faţă, o fac. Dacă nu, îi înjură printre dinţi sau măcar în gând, din reflex. Unii o fac la televizor sau la radio, pentru că e facil şi nu prezintă riscuri. Lumea îi crede pe toţi proşti, corupţi, răi, ciufuţi şi pricinoşi.

Ştiţi ceva? Lumea asta ar trebui să se mai privească şi în oglindă. Pentru că poliţiştii muncesc în intersecţii din cauza noastră. Noi suntem cei care trecem pe roşu şi ne vârâm în faţă, chiar dacă nu e loc, noi blocăm traficul. Noi suntem cauza.

Mi se pare, însă, că dacă avem nevoie de poliţişti talentaţi în fiecare intersecţie pentru a combate talentele de şmecher la volan, nu vom ajunge prea departe. Mai bine i-am înjura p-ăştia.

citeste in continuare...

Fotografie de Jurnal 2007

A patra Cronică în Imagini a Românei se lansează azi, în foaierul TNB, de la ora 19. Se cheamă, simplu şi cuprinzător, Fotografie de Jurnal 2007, şi vine sub forma unei expoziţii şi a unui album. Pentru prima dată, politicienii nu mai fac parte din descrierea fotografică a României. Expoziţia merită văzută, albumul trebuie cumpărat.

citeste in continuare...

Primarul despre care nu vom mai vorbi

Am luat o leapşa, acu' vreo 3 zile, deja. Mă întreabă Şoferul ce primar mi-aş dori să am. Cine, eu? Eu nu-mi mai doresc nimic din partea primarilor din acest oraş. Vremea dorinţelor, în ceea ce-i priveşte, a trecut demult. M-am smochinit tot aşteptând. Dar am găsit o compunere pe tema asta, scrisă de cineva care are tot viitorul în faţă (sper). Iat-o:

Compunere

Răspundeţi, pe o pagină, la întrebarea "Cum ar trebui să fie primarul oraşului nostru?"

Nu-mi amintesc când am auzit prima dată de primarul oraşului nostru. Mama spune că eram prea mică să-mi amintesc, dar că, probabil, ştiu despre el dintotdeauna. Aşadar, despre primarul oraşului nostru trebuie că ştiu dintotdeauna, pentru că se vorbeşte mereu despre el, şi la noi în casă, şi la şcoală, şi pe stradă, şi la policlinică, şi la mami şi la tati la serviciu.

Aseară, de exemplu, tati a trântit uşa când a ajuns acasă de la serviciu şi mami a ţipat la el că intră cu noroi pe pantofi în hol. Tati a mai deschis şi a mai trântit uşa o dată şi i-a strigat lui mami că, dacă nu-i convine, să facă reclamaţie la primar, că n-are pe unde trece decât prin noroi când ajunge acasă. Şi mai e şi întuneric, a mai zis tati, după care a spus cuvintele acelea urâte pe care n-am voie să le aud. Mami a zis atunci că să nu mai vorbească aşa şi că să ne mutăm, dacă are sânge. Eu m-am uitat dar tati n-avea sânge. Mami a zis că dacă primarul nu s-a ocupat să facă măcar un părculeţ în spatele blocului, unde sunt toate gunoaiele, şi eu n-am unde să mă joc, şi dacă nu s-a-nvrednicit să asfalteze în faţa blocului, de 10 ani încoace, mai bine fugim. Unde, a întrebat tati, că noroaie sunt peste tot. Mami a zis că atunci să fugim pe strada lui domnul primar, că acolo nu sunt gunoaie. Tati a mai zis atunci câteva cuvinte urâte şi eu am fost trimisă în camera mea.

Eu dimineaţă am plecat la şcoală. Pentru că sunt mare, de trimestrul trecut pot merge cu autobuzul fără mami. Bine, nu sunt chiar atât de mare, pentru că altfel n-aş putea urca în autobuz, acesta fiind mereu aglomerat, dar eu reuşesc să mă strecor. Cei care nu euşesc strigă ceva de primar, aproape întotdeauna.

Azi am auzit pe cineva spunând în autobuz că suntem ca sardinele primarului, de parcă acesta ar avea o fabrică de împachetat şi transportat sardine prin oraş, dar n-am înţeles despre ce era vorba. N-am fost singura, pentru că altcineva a spus că primarul are fabrică de marmură, nu de sardine. Atunci lumea l-a înjurat pe domnul primar. Mie-mi place marmura şi aş vrea să văd marmură mai mult în oraş, de exemplu în loc de bordurile de beton pe care le schimbă mereu pe străzi. Cred că şi doamna profesoară de geologie e de aceeaşi părere. Am auzit-o o dată când s-a împiedicat într-un şanţ de la bordurile ce trebuiau schimbate zicând lucruri urâte despre bordurile de beton. A mai spus să şi le bage primarul într-un loc urât, cât e betonul încă ud. Adică atunci când plouă? Cred că dacă ar fi fost de marmură ar fi fost mai bine, pentru că marmura udă alunecă mai bine ca betonul ud, dar doamna de geologie ştie mai bine şi nu trebuie s-o contrazici.

La şcoală colegul meu de bancă a venit cu o julitură pe nas. Ne-a spus că a căzut cu bicicleta pentru că a vrut să meargă pe o pistă specială de biciclete, dar că era o groapă mare acolo, plină cu apă, şi s-a răsturnat şi a căzut în nas. Noi am râs de el dar doamna ne-a spus să nu mai râdem, că nu e vina lui, ci a primarului, că i-a lăsat pe muncitori să tragă dungi prin gropi. A zis că toţi sunt proşti de dau în gropi, în frunte cu primarul. Nu ştiu cum vine asta, că până acum nu l-am văzut pe domnul primar să cadă într-o groapă, ci numai pe colegul meu de bancă.

Ora a doua, de matematică, nu s-a ţinut. Domnul profesor a întârziat mult şi a venit abia la sfârşit. El şi-a luat o maşină în primăvară şi era foarte fericit, până azi, când l-am văzut tare supărat. A spus multe, multe cuvinte urâte despre primar şi drumurile din oraş, despre semafoarele stricate şi despre lipsa de creier a celor care s-au făcut şefi peste oraşul ăsta. A spus că nu se mai poate circula prin oraş şi că primarul şi ai lui n-au creier, sau cam aşa ceva. Eu nu cred că le lipseşte creierul, că n-ar putea să trăiască fără creier, eu cred doar că nu se pricep deloc la ce trebuie să facă.

Scriind această compunere, mi-am dat seama cum cred că ar trebui să fie primarul oraşului nostru: ar trebui să fie atât de bun încât nici să nu ştim că el există. N-ar trebui să vorbească toată lumea despre el. Eu am observat că oamenii nu vorbesc despre lucrurile care funcţionează. Tati, de exemplu, nu spune nimic despre maşina lui cea nouă. Pe vremuri, spunea cuvinte urâte despre cealaltă, care nu pornea, nu mergea cum trebuie şi se strica mai mereu. Mami nu vorbeşte despre maşina de spălat, pentru că şi ea funcţionează. Mami vorbeşte despre maşina de spălat doar când se opreşte apa, şi atunci zice tot de primar. Buni şi Buna vorbesc numai despre oasele lor, că-i dor rău. Dar eu cred că dacă nu i-ar durea, nici ei n-ar vorbi despre ele.

Aşadar, am găsit soluţia: vom şti că oraşul nostru are un primar bun abia în momentul în care oamenii nu vor mai vorbi despre el, tot timpul.

Acum închei această compunere, cu speranţa că eu voi trăi suficient de mult pentu a prinde acele vremuri. Mami mi-a spus că sigur că da, eu o să trăiesc mai mult şi mai bine. Tati, în schimb, zice că poate nepoţii mei, dacă avem noroc.

Asta mă îngrijorează, pentru că toată lumea zice că n-am avut niciodată noroc de-un primar bun. Eu sper că nu ţine numai de noroc, pentru că altfel, cum zice tati şi n-am eu voie să aud, cred că am cam belit-o.

Semnat: Ema Ginaru, clasa a V-a

citeste in continuare...

Sâmbătă dimineaţă, 30 de minute

- Aveţi Cotidianul de ieri? Ăla cu DVD?
- Nuuuu... S-a dat, s-a căutat, dacă-mi spuneaţi...
- Ei, lăsaţi, nu-i bai. Da' Esquire?
- Ce-i aia?
- Esquire. IS-CUA-IĂR! Revista.
- Nu ştiu...
- E în geam, uite-o colo. Aia cu Dragoş Bucur. Actorul ăla.
- Aţi văzut-o dvs?
- Da, uite colo.
- Aaaaa, asta! N-am dat nici una până acum.
- Da' câte aţi avut?
- Păi numa' p-asta.
- Păi şi până la asta, celelalte numere?
- Tot aşa, câte una, le-am dat pe toate la retur, că nu se vinde.
- Poate ar trebui să bage DVD şi ei.
- Cu siguranţă. Nici nu ştiu cât costă... O sută de mii face.


****************

În ultimele două săptămâni, mini-excavatoare au săpat un şanţ lung, cât tot bulevardul Unirii, prin mijlocul uneia dintre alei. Nu e nicăieri nici un afiş, nici un panou. Nimeni nu ştie de ce se face asta, ce-o să fie îngropat în şanţ, când...

Muncitorii au pus pământul pe marginea şanţului. Arată ca o tranşee de linia întâi, cu val de apărare. Sunt foarte multe cărămizi în valul de apărare. Cărămizi sparte, resturi de moloz. Aici a fost un cartier în urmă cu 25 de ani. Bucureştiul vechi, dezgropat din morţi.

****************

În autobuz, o staţie până la cafea. Un bătrânel, scundac, vânjos, proaspăt bărbierit, cu obraji rozalii, ochi albaştri, se apropie de mine:

- Aici e Alba Iulia?
- Da, tocmai am făcut rondul. Unde mergeţi?
- La centru' ăla medical... Am uitat cum îi zice.
- Uite-l colo. Sanador.
- Aşa, aşa. Mă traversaţi şi pe mine?

Nu pare chiar aşa fragil. Coboară sprinten, refuză mâna mea, întinsă pentru sprijin. La trecerea de pietoni tremură uşor, e neliniştit.

- Luaţi-mă de braţ, vă traversez.
- Nu, nu, să treacă maşinile.
- Haideţi, le opresc eu, dacă aşteptăm să treacă toate stăm până la miezul nopţii.
- Nu, uite-le cum vin!
- Haideţi acuma!

Se agaţă de cotul meu, strâns. Merge un pic în spatele meu, lăsându-mă să deschid eu acest drum al tuturor pericolelor. De partea cealaltă, se scuză:

- Ştiţi, nu prea văd...

Apoi se desprinde şi o apucă voiniceşte pe trotuar. Nu se împiedică de nimic.

****************

Aud un mormăit mecanic în spate. Păşesc în stânga şi trece pe lângă mine o maşină argintie. Îi cedez trotuarul, e mai puternică. În faţă, ţipă o femeie. Sare să tragă pe cineva din calea maşinii. Nu-i un copil, e o altă femeie, mai vârstă - bunica? mama? - cu ochelari fumurii şi lentile groase. Se răsteşte la şofer:

- Sunteţi pe trotuar, da?
- ...
- Cum adică şi ce dacă?

citeste in continuare...

Acum, dacă politicienii ar putea fi atenţi o clipă

E plin netul de comentarii după vălmăşagul de ieri seară din centrul Bucureştiului. Se spune că au ieşit pe străzi între 500 de mii şi un milion de oameni, să vadă "schela cu becuri" din Piaţa Unirii. Cele mai snoabe comentarii îi descriu pe toţi aceşti bucureşteni drept "pleavă, lumpeni, retardaţi mintal", iar portughezii de la Millenium Bank, care au oferit bradul, ar fi "ambasadori ai prost-gustului, promotori ai kitsch-ului" şi, în general, nişte mari imbecili pentru că au avut ideea (şi puterea de a o pune în practică, ceea ce, pe Dâmboviţa, enervează mai presus de orice).

Ca să fiu cinstit, n-am mai văzut atâţia oameni într-o piaţă a Capitalei din 22 decembrie 1989. Adică, priviţi asta:



Atâta puhoi de lume, venit în centru, spune ceva important, pe care toţi finuţii cu nas încreţit de scârbă nu-l sesizează: bucureştenii vor să se şi bucure, nu doar să sufere împreună în acest oraş asediat. De câţiva ani deja, aprinderea luminilor de iarnă deasupra bulevardelor oraşului provoacă ambuteiaje. Devine o tradiţie ca, măcar o lună pe an, bucureştenii să-şi închipuie că trăiesc într-un oraş mai frumos, chiar dacă numai după lăsarea întunericului. Anul acesta a fost mai aglomerat ca altădată, semn că şi dorinţele au crescut.

Ce mi se pare totuşi uluitor este că aceia care ar trebui să aibă grijă de oraş - şi de oamenii săi, că veni vorba - n-au fost în stare să anticipeze nimic din toată energia care s-a revărsat sâmbătă seară. Municipalitatea este veşnic luată prin surprindere de orice. Zăpada e cazul clasic, ştiut de toată lumea. Dar Primăria păţeşte la fel cu orice altceva iese din tipare. Ia uite, sunt mai multe maşini în oraş, s-a blocat traficul! Ia uite, pentru că s-a blocat traficul, acum lumea vrea să meargă cu metroul, dar s-au terminat cartelele! Ia uite, lumea s-a mutat la casă şi acuma vrea canalizare! Ia uite, am pus lumini şi am aprins un brad şi a venit lumea să vadă, ce chestie!

Această inadecvare permanentă descrie, de fapt, cel mai bine falia dintre clasa politică şi societate. Clasa politică pur şi simplu nu-şi mai înţelege alegătorii şi nu mai e în stare să anticipeze nevoile acestora. Politicienii au rămas împotmoliţi într-o demagogie de stat, tipică anilor pre-revoluţionari, când a vorbi era suficient, din moment ce toată lumea ştia că nu se poate face. În ţara aceasta, politicienii nu mai conduc poporul, nu pentru că oamenii n-ar vrea să-i lase, ci pur şi simplu pentru că politicienii habar n-au pe unde-o fi poporul ăsta şi ce-o mai vrea el.

Sâmbătă seară, deşi nu l-au chemat acolo, îl puteau găsi între Piaţa Romană şi Piaţa Unirii, cu sutele de mii. A fost un spectacol în oglindă cu cele întâmplate duminica trecută. Vă amintiţi? Atunci politicienii au chemat poporul să-i voteze. Firesc, au fost foarte surprinşi de rezultat.

citeste in continuare...