Nu mai e nici televiziunea ce-a fost

Eh, nu e nici o mare filosofie, nu căutaţi subînţelesuri. E numai un glum de weekend:



Acuma, că veni vorba... Apariţia Adevăratului Monstru în redacţii nu se dă niciodată la televizor, că nu-i nimic de râs. Ba dimpotrivă.

citeste in continuare...

Cum votarăţi voi

Sondajul de anticipare a prezenţei la europarlamentare de pe situl ista fu bun. Majoritatea domniilor voastre nimeri cu preciziune deznodămintele exprimării poporane de duminică: 35% spuseră sub 30% prezenţă la vot. Mai fuseră 22% şugubăţi sau amar de cinstiţi, care se-ntrebară "care europarlamentare?"

Şi ieşiră în evidenţă 12 visători, care ziseră că prezenţa la vot a naţiei va fi de peste 50%. Aş aprecia dacă onor domniile lor ne-ar explica, aci, pe ce se bazară când îşi închipuiră asta?

citeste in continuare...

YO Cioroianu! Wussup!

Asta e prea tare. Văzută prima dată la chinezu, iată minunata secvenţă în care alde Cioroianu îi face cu degetul regelui Spaniei, difuzată la Antena 3, la Prima Ediţie, emisiunea Danei Grecu:





Reacţia invitaţilor? Priceless. În studio sunt Radu Tudor, care se strică de râs şi cere repetarea fazei, Norica Nicolai, care e gata-gata să cadă de pe scaun, şi Gh. Flutur, care râde mânzeşte, pe tăcutelea.

Şi, apropo de Cioroianu: Mircea Badea vine cu o bombişoară diseară la "În Gura Presei".

citeste in continuare...

După 12 ani

Mi-am luat prima maşină acum 12 ani şi tot atunci am renunţat la metrou şi autobuze. Complet. Bine, nici până atunci nu eram vreun mare consumator - aveam bicicletă şi doar dacă era gheaţă sau zăpadă n-o foloseam.

Azi, am redescoperit transportul în comun. Parcă văd ricanările, zâmbetele-n colţul gurii şi aburul de mişto ridicându-se dinspre voi: "aşa, burjuiule, să vezi şi tu cum trăieşte poporul, mai dă-te jos din caleaşcă, mai înghesuie-te şi tu cu proletariatul, mai slăbeşte!".

Păi... poporul e mai deştept ca mine, asta-i sigur. E mai rapid cu metroul şi cu autobuzul. Şi e mai... intim, într-un fel... Aşa apropieri faţă de necunoscuţi n-am mai întâlnit de la duşurile din armată.

În primul rând, traseul: pe la ora 11.30, de la Policolor, lângă ieşirea pe A2, până în Băneasa, la redacţie. Adică oraşul de-a curmezişul. Un tramvai 5 staţii, două linii de metrou, 5 staţii cu autobuzul. Toate au venit imediat. Timp total: 1h 10min. Cu maşina aş fi făcut peste două ore.

Seara, puţin înainte de 18, de la Băneasa la Piaţa Alba Iulia. Un tramvai 5 staţii, două linii de metrou şi un autobuz, 3 staţii. Timp total: 1h 10min, cu precizarea că am aşteptat tramvaiul 15 minute şi metroul alte 15. Cu maşina? Peste două ore...

Ce-i bun: evident, timpul. Încurajator. În plus, am citit cam peste tot, mai puţin seara în înghesuiala din metrou, unde n-am reuşit să mai scot cartea, dar sardinele nu citesc, aşa că n-am a mă plânge. Oamenii, altă (re)descoperire. Ştiaţi că adolescenţii ascultă manele la telefonul mobil în tramvai? Mai mult, ei sunt generoşi, şi oferă asta întregii comunităţi, completamente gratis, v-aţi fi închipuit asta? Ştiaţi că încă mai există ţeapa la intrarea de la metrou, comisă de oameni în toată firea? Ştiaţi că merdeneaua a rămas snack-ul preferat în subteranele urbane? Oricum, degeaba, credeaţi că parfumul merdenelei proaspete acoperă damful usturoiului halit cu o seară înainte? Şi, oricum, bine că e iarnă, ştiaţi că putoarea de transpiraţie se filtrează binişor prin hainele groase?

Ce-i rău: Evident, lipsa de logică a sistemului de transport în comun. Trebuie să schimb prea multe pentru a ajunge dintr-un punct în altul. Totuşi, nu-i un oraş chiar atât de mare, hello? Apoi, e lipsa de logică a fluxurilor de mişcare din staţiile de metrou. La Piaţa Victoriei şi la Piaţa Unirii, mi-am reamintit de această eroare iniţială de proiectare: mii de oameni, coborâţi din trenuri diferite, încearcă să treacă unii prin alţii pentru a ajunge fiecare la peronul său. Se freacă românii între ei prin subterane de zici că ar aparţine vreunei bizare civilizaţii canine bipede. Tot la metrou, accesul în şi ieşirile din staţii sunt (dez)organizate sub povara unei imbecilităţi rar întâlnite. Prea puţine linii de acces, prea multe uşi închise pe jumătate, prea întortocheat şi ne-ergonomic totul.

În plus, vorbind de intimitatea oarecum discutabilă a înghesuielii... e neplăcut că e ca la loterie, nu poţi fi sigur pe nimic. Adică, n-ar fi fost rău să mă trezesc prins între cele două tinere stagiare de bancă, incapabil să fac vreo mişcare, alta dect să zâmbesc tălâmb, dar cineva, nu ştiu cine, a tras pentru mine lozul necâştigător şi mi-a adus pe cap un sudent acneic şi pe bombeuri un grăsun cu păr lung. În nas.

Una peste alta, transportul în comun are şi darul de a te transforma rapid. În tramvai, zgâlţâit de-o frână bruscă, mă uit pe geam, la fel ca tot vagonul. Un şofer a făcut stânga pe şine şi s-a oprit. Mârâi, înciudat: "dă-te bă dîn drum, nu vezi că stăm aicea?" Lângă mine, un pensionar: "ai dracului şoferi". Şi, de niciunde, încuviinţez, luat în stăpânire de reflexele călătorului frustrat: "toţi e aşa, bre, neşte nesimţiţi!"

În buzunar, carnetul de conducere şi talonul s-au lipit unul de altul, brusc înfricoşate.

citeste in continuare...

Zdravănă palmă pe-un gros obraz

Am anticipat corect: 70% dintre alegători au refuzat să voteze. Electoratul a tras o palmă straşnică specimenelor ce aglomerează politica românească. Specimenele, cum era şi de aşteptat, rânjesc satisfăcute, precum curvele pocnite peste ochi de 'ăi de le poartă de grijă prin ganguri: "da, electoratul ne bate, înseamnă că ne iubeşte". Cred că asta cu palmele n-a mers, trebuie să trecem la gesturi chiar mai clare.

Gem televiziunile de demagogi în miez de noapte. Boc vede "partea plină a paharului". Stolojan se felicită că, remorcă fiind, n-a deraiat înainte de vreme. Geoană se felicită că şi-a confirmat rolul de numărul doi. Tăriceanu, aiuritor: "e o seară minunată pentru PNL".

Peste toţi, preşedintele. Vizibil descumpănit, dl. Băsescu s-a scremut să mai scoată o dată iepurele din joben, la Palatul Cotroceni, aproape de miezul nopţii. Iepurelui i-au scârţâit urechile şi i s-a lungit gâtul, supus la asemenea contorsionări neverosimile: "prezenţa scăzută e un semn de neîncrede în clasa politică..." Păi da, sigur, numai că la referendum au votat şi mai puţini, deci n-ar trebui să fie încrederea în preşedinte chiar mai mică decât în politicieni? "Legea referendumului e inechitabilă, un preşedinte poate fi demis prin majoritate simplă..." Păi şi alegerea preşedintelui la fel se face!

Ce mi-a dat frisoane, rău: referirea insistentă la "nucleul dur" al "românilor interesaţi de politică", pentru care, ca să poată să-şi impună voinţa, ar trebui modificate legile. Am mai citit despre şi am mai trăit sub asemenea mnorităţi mai îndrituite decât majorităţile să ia decizii în numele poporului. Clase cu "înaltă conştiinţă revoluţionară", care au instaurat dictaturi teribil de eficiente... Într-atât de eficiente încât ţării ăsteia îi vor trebui 50 de ani să se refacă.

Ce mi-a plăcut, totuşi: povestea cu "primenirea clasei politice". E ca-n bancul ăla: "copii, vreţi să vă spun o poveste?" "Copii, vreţi să primenim clasa politică? Copii-vreţi-să-primenim-clasa-politică-copii-vreţi-să-primenim..."

DA, VREM, PRIMENIŢI-VĂ DREAQ ODATĂ!

citeste in continuare...

Cerere de ofertă: vrem politicieni cinstiţi

M-a lepşuit Sorina. M-a şi prins la înghesuială, zilele trecute, prin redacţie: "mă, să scrii, auzi?" Bine, bine... Nu votez. N-am mai votat din '92 şi, la cum arată politica p-aci, pe Dâmboviţa, nici nu cred că voi mai vota prea curând. Şi vă sfătuiesc şi pe voi să n-o faceţi (deocamdată), aşa, antisocial şi inconştient şi nerecunoscător. Şi-o să explic şi de ce.

Sunt găleţi întregi de argumente în favoarea votului. Le ştiţi pe cele mai multe, nu le mai repet. Cel care mă-ntristează cel mai tare se-ncolăceşte pe teoria "răului cel mai mic". În plus, prin România, se adaugă şi unele aparte, vânturate mai ales de tuleiaţi care se jucau cu virgulele-n ţărână prin 1989: "păi d-aia au murit ăia la Revoluţie, să votăm noi." Nu zău?

Păi d-aia au murit ăia în Revoluţie, tocmai ca să nu ajungem să votăm ce avem de votat acum. Eu, unul, am fost "chemat la urne" şi înainte de 1989, şi mi se pare că nu e nici o diferenţă între ce alegeam atunci şi ce ar trebui să aleg acum. Pe vremea aia, votul meu n-avea nici o valoare, "aleşii" tot aşa se "roteau" şi nu dădeau doi bani pe opinia "alegătorilor". Şi ce, acum nu e la fel? Şi acum se rotesc, şi nici acum nu dau o ceapă degerată pe ce crede poporul despre ei - şi pe ce ar vrea de fapt poporul de la ei. Atunci era un singur partid. Şi acuma tot unul e, chiar dacă poartă mai multe nume, să zăpăcească naivii. Atunci, cei care aveau puterea o foloseau mai ales în interes personal. Şi acum e la fel.

Singura diferenţă e că acum pot alege să nu aleg. Cu alte cuvinte, de ce oare ar trebui să deschid uşa la nesfârşit golanilor ăstora care, din 4 în 4 ani, sună să le dau voie înăuntru, cică să ne-mprietenim, după care nu fac decât să mă scuipe-n cap? Spargeţi uşa, mă, cel puţin nu deschid eu, na.

De ce vă sfătuiesc să nu votaţi (dacă nu sunteţi convinşi că, într-adevăr, candidaţii voştri sunt cinstiţi şi corecţi şi capabili)? Simplu, ţine de mecanismele de funcţionare ale economiei de piaţă. Refuzul meu de a-i vota pe ăştia de acum nu înseamnă că n-aş putea vota, la un moment dat, pe unii cinstiţi, corecţi şi capabili. Toţi cei care se abţin dau de fapt un semnal: "suntem o grămadă aici şi am vrea să ne cheltuim votul pe ceva cu adevărat valoros. Oferiţi-ne calitate şi vă oferim încrederea noastră". Piaţa absenteismului de la urne va crea, până la urmă, şi politicieni cinstiţi - pentru că ăsta e marele avantaj al pieţelor libere, oferta răspunde cererii.

E mare cerere de politicieni cinstiţi.

După părerea mea, cam 70% din piaţă va da acest semnal duminică.

citeste in continuare...

Adevărul în imagini, adus de Adelin

Ştirea sună cam aşa: Adelin Petrişor îşi lansează un volum de fotografie, "Corespondent de război". Editat de Humanitas, cu un cuvânt înainte de Cristian Tudor Popescu, volumul include imagini capturate de Adelin Petrişor pe diferite teatre de război, de unde a relatat, ca reporter, de-a lungul anilor. Lansarea va avea loc duminică, 25 noiembrie, de la ora 11.30, la standul Editurii Humanitas de la Târgul Internaţional de Carte, ROMEXPO.

Iar ştirea, seacă precum orice altă ştire, dă toată informaţia necesară şi nu spune nimic despre emoţia şi profunzimea cuprinse între coperţile albumului.

Fotografiile făcute de Adelin au autenticitatea conferită de un martor ocular la evenimentele care au modificat istoria lumii în ultimii 10 ani. Nu vă aşteptaţi la încadrări savante, eseuri fotografice, filtrări şi procesări sublime.

Aşteptaţi-vă la adevăr, în schimb.

Pentru că Adelin Petrişor rămâne, în tot ceea ce face, un reporter: adică acel om care se duce până la capătul pământului doar pentru a ne avertiza pe noi, cei din fotolii, să nu ne apropiem.

citeste in continuare...

PSD stinks

Dacă tot stăteam la Unirii de 10 minute cu motorul oprit, s-au gândit să-mi bată-n geam. Două fete de la PSD, cu un soi de pelerine roşii de plastic, s-au aplecat uşor spre mine şi m-au privit fix. Fără zâmbete, fără bună ziua, hai noroc, ceva. O fi o abordare nouă a campaniei electorale, nu ştiu... Poate-mi dădeau şi-un pumn în nas, ca să-mi trezească atenţia. Trebuie că am faţă de alegător dintr-ăla catatonic, care nu votează neam. Mi-au vârât în maşină flyere şi nişte odorizante d-astea, "cu slogan". Ia uite-le:

Poate acum o să-mi pese de Bucureşti? Poate o să vă pese vouă, mă, girofaraţilor! Poate o să vă pese transpartinic, că de furat şi bătut joc v-aţi preocupat ani de zile, fără legătură cu apartenenţa politică.

Şi, apropo: put odorizantele astea a ciungă d-aia chinezească, model 1982, de-ţi mută nasu' din loc.

citeste in continuare...

Oraşul în agonie

De această dată ştirile nu exagerează deloc: Bucureştiul chiar a devenit un oraş în care nu se mai poate circula la suprafaţă. Este un dezastru desăvârşit, inclusiv din punct de vedere economic. Sute de mii de oameni întârzie zilnic la birou sau au nevoie de ore întregi pentru a-şi îndeplini acele sarcini de serviciu care presupun deplasări. Sunt milioane de ore de muncă pierdute zilnic. În sfârşit, inepţia, corupţia şi prostia administraţiilor locale au reuşit să dea lovitura de graţie supuşilor lor din Bucureşti. Nu a existat nici un plan coerent pentru prevenirea acestei sufocări, care a fost anunţată cu ani de zile în urmă. E faimos deja studiul oferit Primăriei Generale de o echipă japoneză de experţi acum aproape 10 ani - oamenii au avertizat că se va ajunge la asta şi au şi spus şi cam ce se poate face. Dar neamul ăsta e blestemat să aibă conducători care-şi dispreţuiesc poporul.

Am stat azi 30 de minute blocat în trafic, în apropierea unei intersecţii. Am scăpat luând-o pe străzi decopertate, ca pe câmp. E un infern. Iadul de noroi, praf şi gropi numit Bucureşti. A fost prima dată când am fost realmente tentat să las totul dracului, să abandonez maşina, să mă-ntorc acasă pe jos şi să mă culc. Să nu mai am de-a face cu oraşul, deloc.

Înnebunitor e cât de aleatoriu este totul. Stai câte jumătate de oră într-o intersecţie, opreşti motorul, intri într-o stare de prostraţie. Aştepţi să-ţi treacă viaţa la volan. Apoi, minune! Scapi şi zbori un kilometru, doi, pe bulevarde goale... până te înfunzi într-un alt dop.

Aş merge cu transportul în comun, fără îndoială, dar e acelaşi lucru. Autobuzele sunt blocate în aceleaşi ambuteiaje monstru. Iar dacă am renunţa toţi să mai conducem, n-ar fi suficiente autobuze.

Aş merge cu metroul, dacă ar exista. Metroul bucureştean e o glumă. Staţia de la Griviţa e aşa, "în lucru", deja de 20 de ani. Avem nevoie de metrou, în oraşul ăsta. Avem nevoie de transport de masă, subteran. Avem nevoie de un primar care să vrea realmente să rezolve problema asta. M-am săturat de scuze.

O să-mi iau bicicletă, cu orice risc. Sau scuter. O să mă calce demenţii, o să mă lovească. Dar n-am încotro, trebuie să-mi asum riscul. Nu-mi pot petrece viaţa îndurând imbecilitatea şi hoţia tipilor ăstora.

Care e rata de supravieţuire a motocicliştilor în traficul din Capitală?

citeste in continuare...

Ce-şi dorea Elena (în adolescenţă)

Tulburătoarea blondă de la Cotroceni şi-a făcut-o cu mâna ei. Pardon, şi l-a făcut. Blogul, ete na, ce şi-a făcut. Iar prima postare mă umple de duioşie:

Enter Elena ot Cotroceni: "Ma gandesc cu duiosie cum priveam, in adolescenta, catre cei care deja ajunsesera acolo unde eu inca imi doream." Ah, dorinţele adolescentei Elena... Ce feerie!

Ştiu, sunt rău... Poate-i place.

citeste in continuare...

Studiu scurt despre cum spălăm rufele, preşedinte de bloc idiot şi dezbraci femei

Ştiţi cum se spune: eşti cum te privesc alţii, nu cum te priveşti tu. Totuşi, în era web 2.0, am unele îndoieli. Lumea face cunoştinţă cu tine, virtualul, în cele mai ciudate moduri - iar Google este cel mai pervers codoş posibil. Adică, uitaţi-vă prin ce întrebări ajung oamenii pe blogul dvs. şi vă veţi simţi ca un accident în viaţa unor oameni tulburaţi... profund tulburaţi, adesea.

Dar, pentru că bloggingul este (şi) despre interacţiune cu cei care te citesc, fie şi întâmplător, aş vrea să profit de ocazie pentru a o face aici. Pe vremuri, i se spunea "poşta redacţiei".

Seria ştiinţe populare, horoscoape şi dat în bobi: "despre blonzi" este o căutare sexistă. Noi nu facem aici bancuri cu blonde - şi cu atât mai puţin cu blonzi. Despre bruneţi mai scriem, dar cu prudenţă. Nimic despre pistruiaţi, însă, niciodată, Mossadul n-are umor.

Seria perversiuni băştinaşe: "romanian dominatrix": dacă aflaţi, fiţi generos, postaţi un link. Poate e vecina aia mişto de la etajul 1.

Seria viaţa de zi cu zi: "preşedinte de bloc idiot": nu înţeleg de ce mai căutaţi. Ce, aţi orbit? (Chiar aşa, ce-o fi vrut să afle?)

Seria gramatica ne rupe: "corect va sau v-a". Mai bine nu scrieţi, rămâneţi la exprimarea verbală. Persoanei care vrea să ştie cum e, "mai sau m-ai?", încercaţi aşa: "M-ai? Atunci mai!". O serie de gemete de rut ajută.

Seria casnice, fie tinere neveste, fie proaspăt divorţaţi: "vreau sa curat vopseaua in ulei de pe pereti" şi "cum spalam rufele". Un sfat: dacă aveţi nedumeriri, nu încercaţi asta acasă de capul vostru. Luaţi exemplu de la cel/cea care afirmă, de-a dreptul: "eu n-o sa bat niciodata covoare pentru ca le doare". Corect, mai ales carcalacii din mochete suferă, ceva de speriat.

Seria onanie freeware: "homosexualitatea in mileniul 3" - adăugaţi la căutare "cu vaselină" pentru rezultate relevante. "Ornella mutti foto nu" - tataie, nu te mai potoleşti? "Dezbraci femei": nu merge pe net. Get a life! Şi, în fine, "fustite in mol" - destul de rar, mai degrabă încercaţi direct "chiloţi în mol", sunt mai multe şanse.

Vă mulţumim, dragi cititori, şi vă iubim cu toată compasiunea. Mai trimiteţi.

citeste in continuare...

Blog FM are un site. Sort of

http://www.blogfm.ro/ is up and running. Dacă vă interesează, click. Dacă nu, nu.

citeste in continuare...

Falutări lui domnu' Fpanciu

De weekend, via Dobrovolschi: .




Afta ca fă nu mai zică nimeni că e ufor la televifor.

citeste in continuare...

Băsescu contraatacă prin telefon

Dacă suni la 031.620.6200 îţi vorbeşte preşedintele României. Pe bune. Încearcă. Mie mi-a spus Sorina, azi noapte prin SMS, şi era să cad din pat de surpriză. Am sunat şi... "Sunt Traian Băsescu, preşedintele României... Te chem să facem curăţenie". Apoi, de-a binelea năucitor, acelaşi preşedinte: "apasă pe 1 pentru..., pe 2 pentru..." etc.

Din câte înţeleg, preşedintele trebuia să anunţe sâmbătă găselniţa. Nu ştiu dacă va mai amâna atâta.

Acuma, pentru zecile de mii care vor forma numărul zilele următoare, pe măsură ce informaţia asta se va disemina, nici nu va conta prea mult despre ce anume vorbeşte preşedintele. Ceva cu votul uninominal, cu referendumul, că e important să nu fim "listaci", cum îi place domniei sale să spună. Va fi suficient că l-au auzit pe Traian Băsescu vorbindu-le la telefon, fie el şi înregistrat. Politica românească is getting close and personal ca niciodată până acum, şi ăsta-i marele merit al lui Traian Băsescu. Nu faptul că e creativ în discurs - nu ştiu, la ora asta, dacă a fost ideea lui sau nu - ci că are instinctul infailibil de a accepta creativitatea şi de a practica surpriza în atacul politic. Nici nu ştiu dacă "telefonul de referendum" va avea vreun mare efect - dar Traian Băsescu a mai stabilit un standard în politica românească.

Se gâfâie în plutonul din spate, observ.

citeste in continuare...

Blog FM live la News FM

Începe, în fine, de luni (19 noiembrie), la News FM, pe 89.0 MHz, 5 zile pe săptămână (ghici care) între 16.30 şi 17.30.

Blog FM ar trebui să fie emisiunea aceea despre care s-a mai auzit prin târg - despre blogging, bloggeri&bloggeriţe, blogosferă, blogoree, câte un pic despre blogangii şi rablogiţi ş.a.m.d. Misiunea Blog FM? To boldly go... nu, asta era din alt film.

Misiunea emisiunii este de a încuraja, prin exemplul personal al bloggerilor invitaţi la radio, alţi internauţi să se exprime liber, creativ şi spectaculos în blogosferă. A, şi, desigur, să nu facă o audienţă catastrofală, că atunci ne-am lins pe bot cu toţii de FM.

Primii invitaţi: Cristi Manafu şi Carmen Holotescu. Îi cunoaşteţi - sunt doi entuziaşti care au recidivat anul acesta în încercarea de a defini mai clar RO-blogosfera, cu al lor RoBloggersSurvey. Până dăm drumul la www.blogfm.ro, puteţi să le adresaţi întrebări aici.
News FM, un radio care emite terestru numai în Bucureşti, poate fi ascultat totuşi şi pe net, aici.

Ar trebui să fie fun.

citeste in continuare...

Politicieni cu glob web 2.0

Paradoxal, ce au mass-media şi politica în comun le şi desparte fundamental: comunicarea. Prin comparaţie cu politicienii, jurnaliştii rămân, totuşi, nişte purişti: ei comunică de dragul comunicării, nu de dragul puterii. Pentru presă (pentru presa onestă), comunicarea e un scop în sine, în timp ce pentru oamenii politici (şi ar fi oneşti dacă ar recunoaşte-o), comunicarea e doar o cale spre o funcţie. Şi mi se pare că nimic nu explică mai bine această diferenţă fundamentală ca blogurile politicienilor care, de ceva vreme, mimează înverşunat comunicarea. Ba, chiar mai mult: privind blogurile în general, cât şi spectaculozitatea, personalizarea permise de web 2.0 în materie de comunicare, blogurile politicienilor ies în evidenţă precum ciunga-n păr.

Cu prea puţine excepţii, blogurile politicienilor suferă de încliftare. Printre rânduri curge rumeguş, efect secundar al frecării limbii de lemn de layout-uri. Pe net, politicianul rămâne formal, distant şi nesincer. Experienţele personale sunt superficiale nu doar în scriitură, ci şi în selecţie.

Citiţi-l pe Adrian Năstase, un tip altminteri redutabil, cu o minte ascuţită precum laserul: "La Paris e vreme oribilă... sindicatele sunt în grevă... am fost invitat la masă... am un program încărcat". Şi asta, după alte platitudini de tip "tinerii (din Deva, Brad şi Sibiu) sunt setoşi să dezbată ideologii", în timp ce "suporterii dinamovişti sunt dezamăgiţi". Lui Năstase, care odinioară nu pierdea nici un prilej pentru a-şi exersa floreta verbului asupra interlocutorilor, parcă i-a înghiţit acum pisica limba (şi cerebelul). Îl preferam cum era înainte: antipatic fiindu-mi, măcar nu mă plictisea. Sau poate că nu scrie el însuşi, atunci se explică. Şi anulează şi ideea de blog.

În alte cazuri, blogul de politician e bun prilej pentru descărcarea frustrărilor acumulate într-o lume, să recunoaştem, înclinată mai degrabă spre prieteşug decât spre prietenie. Enter Vasile Dâncu (şi prietenii lui nenumiţi), care-şi publică integral pe blog (şi) interviurile din ziare, mai ales atunci când are ceva de împărţit cu foşti amici (nici aceştia numiţi). Dar dacă ai un meci de jucat, fă-o nene di granda, nu la audienţă de 10 vizitatori!

Mai sunt apoi politicienii falsului dialog, pentru că, nu-i aşa, web 2.0 înseamnă interacţiune, dar nici interacţiunea asta n-o fi ea chiar pentru şi cu oricine. Mircea Geoană stabileşte standarde de eşec în domeniu, publicându-şi dialogurile cu cititorii ca postări propriu-zise, aşezate disciplinat şi selectate după cât de sus ridică mingea fiecare întrebare. Poate nu ştiaţi, dar lui Mircea Geoană i-a fost greu să mai "abordeze orice temă" după moartea lui Florian Pittiş, aşa că de-aia a scris mai rar. Dacă ar mirosi, cabotinismul ar folosi parfumul scump al şefului PSD.

Ion Iliescu? Tot respectul, dar epoca în care discursurile se dădeau la dactilo a trecut. Şi de ce să ai un blog fake când o simplă apariţie la tv îţi conservă (în cazul dânsului), întregul electorat?

Sublimul ridicol a fost atins de un alt politician PSD, al cărui blog, ceva mai vioi, a fost vaporizat într-o bună (sau rea) noapte. Poate e o victimă a dictaturii din partid, cum sugerează unii. Sau poate că omul s-a făcut pur şi simplu de râs, când un puşti de la IT a descoperit că-şi trimitea singur întrebări şi comentarii, care mai de care mai insinuante. Dacă nu te pricepi, mai bine nu minţi, ăsta-i singurul sfat pe care i-l pot da.

De ce vor politicienii să leviteze-n blogosferă? Păi, e simplu: au auzit că ăsta-i viitorul, că e trendy şi cool şi că-ţi aduce o audienţă de neatins pe căile tradiţionale: tineret. Ei, asta-i acuma... Iar argonauţi în căutarea Lânii de Aur?

Problema e că mai sunt grămezi de alte activităţi trendy, cool şi de viitor. Sporturi extreme, mă gândesc. Bungee-jumping cu Năstase, nu? M-aş duce şi eu să văd asta. Sau rafting cu Geoană. Ce l-ar mai scăpa Hrebe din barcă, doar ca să-l mai tragă o dată de păr în sus, aşa, bine murat...

Dar dacă nu simţi asta, dacă nu ai ce să exprimi, de ce ai face-o? Biletul de intrare la bungee nu te face să fii masculul ăla cu barbă de trei zile şi păr răvăşit de vântul înălţimilor, care is banging all the chicks he thinks of. De ce să te prefaci? Pe cine păcăleşti? Pe cine ai putea păcăli?

Blogul are reguli simple: fii direct, sincer şi personal. Nu minţi şi nu încerca să-ţi duci de nas cititorii - ei nu sunt proşti, sunt prietenii tăi. Scrie-l tu, nu angaja pe cineva pentru asta. Şi, mai ales, exprimă-te cu putere.

Altfel, eşti doar un alt politician care crede că aici va convinge în sfârşit pe cineva cu discursurile sale. Dar scamatoriile astea cu globuri, vorba marelui Gigi ot Pipera, s-au fumat demult.

citeste in continuare...

400 mil. motive

Să scriu ceva despre asta? Cum ar fi... Naaaaaah.

citeste in continuare...

Stimate domnule preşedinte

Ori folosiţi diacritice, ori nu. (şi vă aştept pe mess).

citeste in continuare...

Ce oraş blocat

Cred că era mama lui Videanu în ambulanţa asta:

(azi dimineaţă, pe bdul Unirii)

citeste in continuare...

Tunurile de sondaje

Mă-ntreabă Andrei Bădin, apropo de comentariul precedent: "crezi în sondajul ăsta?" Ceea ce-mi oferă prilejul unui mic exerciţiu de logică (numai bun pentru dezmorţire după un weekend cu prea multe pahare şi fripturi).

Problema, Andrei, nu e de fapt dacă eu cred în acest sondaj (şi în altele asemenea), ci în ce măsură "autorii" sondajelor cred că eu (ca şi cetăţean, ca ţintă a lor) cred în ele. Risc să spun că "autorii" sunt mai convinşi de credulitatea mea în această privinţă decât de loialitatea propriei lor mâini drepte când îşi plimbă briciul pe gât, dimineaţa când se bărbieresc. Pentru că altfel n-ar cheltui atâţia bani pe atât de puţin.

Număraţi câte "institute" de crecetare sociologică au fost luate în proprietate de varii partide, oameni de afaceri implicaţi direct în politică sau doar interesaţi să influenţeze mediul politic. Toate produc "sondaje" în ritmul unui tun de mingi pe-un teren de tenis, şi cu aceeaşi intenţie, până la urmă.

Analogia nu e întâmplătoare: tunul de mingi e folosit cu mai multe scopuri, dar de obicei antrenorul onest urmăreşte îmbunătăţirea unei calităţi a juniorului - fie viteza de deplasare pe teren, fie acurateţea loviturii de răspuns sau altele asemenea. Şmecheria perversă a tunului de mingi este că, folosit cu rea-intenţie, poate alerga ţinta pe teren până-i ies ochii din cap şi limba de-un cot. Cum orice acţiune are şi o reacţiune, ritmul prea rapid sau alternanţa prea dură între scurte şi lungi, laterale opuse sau viteze diferite determină neîncrederea juniorului şi senzaţia că e "luat la mişto" - un efect pe care l-am văzut cu toţii prima dată la Benny Hill. Ţinta se opreşte şi toate mingile trec pe lângă el, tunul devine inutil. În unele cazuri, antrenorul se poate trezi şi cu o rachetă în cap, pentru că nu toată lumea gustă umorul de acest tip.

În cazul "cercetărilor" mitraliate pe piaţă, "maneuvrierii" pot cauta, în subtext, o reacţie anume a opiniei publice: fie de indignare faţă de ascensiunea cuiva, fie de consolidare a încrederii faţă de altcineva, sau chiar şi propria lor legitimare de "antrenori" într-un club al manipulatorilor.

De aceea, prima mea întrebare, atunci când văd un nou sondaj aruncat pe piaţă, nu este "cine l-a făcut", ci "cui aparţine firma care l-a făcut". Îmi place să ştiu, dacă e să fiu pe teren, cine îmi aruncă mingi. Pe unii dintre aceşti "antrenori" îi cunosc bine şi nu vreau să alerg de colo-colo doar pentru amuzamentul lor. În fond, un maestru întunecat al manipulării maselor spunea că "propaganda îşi încetează efectul atunci când este percepută ca atare".

În al doilea rând, cunoscând "antrenorii", nu-mi pot reprima un rânjet sarcastic văzând câţi bani aruncă pe fereastră încercând să modifice scorul de pe tabelă adresându-se direct publicului şi nu propriilor elevi. Majoritatea sondajelor "manevrate" se bazează pe o presupunere care, până la urmă, nu şi-a găsit niciodată o confirmare solidă în realitate - şi anume că electoratul susţine în mod natural "învingătorul" prefigurat într-un "sondaj". Printr-o declinare chiar mai aberantă, se speră că simpla prezenţă într-un sondaj, cu un scor cât de cât onorabil, va duce în mod automat la câştigarea magică de noi simpatizanţi, cam cum ar fi atraşi spectatorii cu anunţurile de la circ: "o zi zboară, o zi nu zboară". În ziua votării, nu zboară niciodată, dar asta nu exclude circul, nu?

Iată ce spune cercetarea cerută de CNA - şi în asta cred: numai 2% din totalul electoratului ar putea fi influenţat direct şi puternic de sondaje pre-electorale, dar nu neapărat decisiv, în opţiunea sa de vot, oricare ar fi aceea. Or, pentru banii cheltuiţi în schimbul influenţării improbabile ai acestor eventuali 2% (deîmpărţit oricum la vreo 7-8 partide), patronii de institute de cercetare sociologică ar putea face mai degrabă opere caritabile, cu mai multe şanse de câştigare a simpatiei publice.

Dar de! politica pe Dâmboviţa, fără doza ei de auto-amăgire, n-ar mai fi atât de savuroasă.

citeste in continuare...

Internetul, la o oră în spatele televiziunii, plus:

...Gabriela Vrânceanu Firea e mai cunoscută ca om de talk-show decât Marius Tucă iar Turcescu e mai apreciat decât Firea; "Adevăratele Ştiri OTV" au intrat Top 6 încredere; în România, cinematografele, teatrele, muzeele şi mai ales cărţile există degeaba şi sunt bătute de şpriţul cu prietenii şi, firesc, de noua religie a mileniului: cumpărăturile furibunde în hypermarketuri.

N-am inventat nimic - sunt doar unele dintre constatările unei cercetări făcute de CURS pentru CNA sub finanţare PHARE - o cercetare pe care o puteţi descărca de aici, sub denumirea cam rămuroasă de "Septembrie - Octombrie 2007/Influenta media asupra comportamentului electoral- Raport Final". Şi evident că în raport sunt lucruri mai interesante decât cele pe care le-am zis mai sus, ca agaţament. Cum ar fi:

Publicul român petrece deja de două ori mai mult timp consumând content pe net decât citind ziare tipărite. În medie, 109 minute zilnic pentru net faţă de 50 pentru ziare. Netul talonează radioul, care este ascultat în medie 134 de minute pe zi, în timp ce televiziunea, regina comunicării în masă (şi pentru mase), încă mai atrage atenţia 160 de minute zilnic, dar se fanează văzând cu ochii.

Astea-s veşti bune şi veşti proaste, depinde din care parte priveşti... dar sunt şi veşti cam mincinoase (statistica-i mama tuturor curvelor), fără o precizare extrem de importantă: televiziunea are audienţă de practic 100%, radioul este urmărit de 69% din populaţie în timp ce internetul este accesat de abia ceva mai mult de un sfert din public (27%). De unde se vede că minutele au greutăţi diferite la tv şi pe net. Inclusiv în bani, şi nu cred că sunt mari şanse de creştere a veniturilor web fără o dublare, măcar, a "reach"-ului aici.

În privinţa veştilor proaste fără dubiu: netul se alătură celorlalte tratamente moderne împotriva dependenţei de cărţi - tv, ziare, radio. Numai 2% din publicul de peste 18 ani citeşte mai mult de 3 ore pe zi.

Ceea ce, aş spune, se şi vede.

citeste in continuare...

Mulţumesc

Mulţumesc încă o dată colegilor mei pentru petrecerea surpriză de aseară. Uite, mi-am dat seama că a meritat cu adevărat să nu am turnători în redacţie (chiar dacă mai mulţi "binevoitori" s-au oferit şi m-au avertizat de-a lungul anilor că nu e bine să-i refuz). N-am ştiut nimic, mărturie stă tremuriciul cam ridicol care m-a apucat la intrarea în încăpere.

Nu ştiu cum s-a văzut dinspre voi, dar din partea mea a fost cam aşa: am pupat toate fetele din redacţie (ceea ce era un vis mai vechi), n-am scăpat nepupat de vreo cinci băieţi (ceea ce era un coşmar chiar mai vechi), m-am simţit cam încurcat, ca de obicei, să fiu în centrul atenţiei, m-am emoţionat ca feciorul la debut, m-am gândit mult la cât de puternică poate fi o echipă ce-şi exercită solidaritatea, am fost gata-gata să dansez (dar după aceea ar fi trebuit să scriu din nou, şi doar am mai dat ştirea asta), am înţeles ceva în plus despre mine şi mult mai multe despre voi, am mai tras linii pentru adunări şi scăderi (după care am şters tabla, că n-avea rost), am reuşit să nu bocesc (asta ar mai fi lipsit, la naiba) şi mi-am dat seama că părinţii mei au avut (iar) dreptate: dacă tratezi oamenii cu respect, ai o şansă în plus să ţi se răspundă la fel.

Şi, apropo de dedicaţie: am reţinut.

citeste in continuare...

Meseriaşu-i Dumnezeu

În unele situaţii, teama de o moarte violentă te poate face să întâlneşti oameni interesanţi. Cum ar fi un electrician care vorbeşte (singur?) cu faza şi cu nulul şi care-ţi cere, la sfârşit, o opinie de "om care-aţi văzut multe": ce să facă, să anunţe că a găsit un schelet în podul unei case, acum vreo cinci ani, sau mai bine să lase proprietarului plăcerea unor explicaţii la poliţie?


Deşi cu diplomă de electrician electrotehnist, tot ce-am reţinut despre curentul electric este că-i mai bine să-l tratezi cu o frică respectuoasă decât cu o familiaritate obraznică. E ca şi cu un şef fără umor - fă o glumă cu el şi te-a fript. De aceea, când tabloul electric din apartamentul meu a început să sfârâie, să miroasă şi să facă voioase lumini magice noaptea, am ştiut că e vremea să chem meseriaşii sau să mă pregătesc de-un incendiu.

Meseriaşii au venit sub forma unui electrician autorizat, cu păr sălbatic ce necesită perieri dese (ceea ce m-a făcut să bănuiesc că, la fel ca-n desenele animate, două degete băgate-n priză te coafează vâlvoi instant).

Imaginaţi-vă scena: meseriaşul căţărat pe un scaun de bucătărie, privind de aproape un mănunchi de cabluri contorsionate ieşind din perete ca braţele unei caracatiţe de plastic şi aluminiu. Eu, nătâng, plasat amabil uşor în dreapta-spate, încercând să fiu de ajutor cu o lanternă, trăgând cu urechea la incantaţiile acestui vrăjitor ce-mi va aduce, sper, lumina înapoi în casă.

Iar vrăjitorul face: "mpfmmhmm... aşa deci asta intră asta iese p-acolo... şiiii... nunununu, păi cum dracu'? aia e aia albă deci faza... şi nulu'? nulu' uite nulu' da.... hmmmfmfffmm... uite dormitoru' şi aici e baia şi deci... negru cu negru, da... băi frate... aaaa! DA! NU! cum vine... prizele sunt ăstea, mmmmmhhmmm... de ce? şi să pun aia p-acolo... cum le-a făcut ăştia ahhmmlmlpfff... gggrrrlmhhmpf... ia scoate siguranţa".

După care se uită la mine, în jos, şi repetă plat, cu autoritatea exasperată a profesionistului către veşnicul blestem al profesiei sale, clientul: "scoate siguranţa". Cine, eu? "Păi da, scoate mata siguranţa aia centrală de la panou d-afară, ca să lucrez eu acia".

Meseriaşul a dat găuri noi în pereţi, mi-a cerut un "boloboc" ca să alinieze tabloul electric (aşa că n-am de ce să mă plâng acum, dacă n-a avut "bolobocul" a ieşit şi alinierea cum s-a putut), a scurtat cablurile, a şurubărit, "ştrăpuit", pus reglete şi "piepţeni", montat şi fixat bare de împământare, a potrivit mono şi bi-polare şi, în fine, cu un gest dumnezeiesc de simplu, a comutat siguranţa centrală redând printr-un click! viaţa tuturor atributelor civilizaţiei din casa mea: frigiderul, televizorul, calculatorul, espressorul etc.

Sunt din nou în rândul oamenilor. Pot adormi sperând că mă voi mai trezi, totuşi, chiar şi cu pompierii dând cu toporu-n uşă - sau, mai grav, cu vecinii pe cap, furioşi că mi-am dat foc, aşa numai de-al dracului, taman în timpul "programului de odihnă". Pot citi la lumină constantă (lumânările sunt over-rated, vă zic, chiar şi pentru alte alea, darămite pentru lectură) ba chiar, dacă vreau păr vâlvoi instant, cum am văzut la meseriaş, pot avea şi asta numai pocnind din degete-ntr-o priză.

Cu noul tablou electric am primit şi o nouă sonerie. Vechea suna ca un cuc cam beat, uitat de moarte-n nuc. Cea nouă pare a fi un tramvai cu guturai, dacă ştiţi specia. Ar putea să sperie vecinii, măcar, că pe mine nici să râd nu mă mai face.

(Cât despre povestea cu scheletul din pod, nu v-o spun. Ori e subiect de roman, ori meseriaşul a făcut mişto de mine până la capăt. Nu că nu meritam. Habar n-am, după 6 ani de Politehnica Bucureşti, care-i faza cu nulul.)

citeste in continuare...

Fine Benny Lava

Jeez, clash of cultures:

citeste in continuare...

Blonzii României dăşchide gura

Nu încetează să mă mire uşurinţa cu care se pot emite judecăţi colective în societăţi în care motorul evoluţiei este individualitatea. A fost un modus operandi pentru Marea Britanie, la începutul anului, când groaza de invaziile barbare ale mileniului 3 a determinat politica de stat, e valabil şi pentru Italia, zilele acestea, unde se manifestează împotriva românilor, dar e perfect adevărat şi pentru România, victimă a unui reflex de respingere greşit formulat. Reducând la minimum, acest reflex românesc de lepădare de responsabilitate se traduce prin: "nu noi, că noi suntem români, ci ăia, ţiganii, că ăia nu-s români, vu?". Categorisirea unor etnii drept sub-oameni, purtători ai răului, nu este o noutate în istorie. Căderea în trecut este blestemul cu reîncărcare al Europei. Acelaşi trecut ne învaţă că generalizarea în materie de etnii are prostul obicei să derapeze în violenţă.

Generalizările acuzatoare cu motivaţie etnică dezvoltă o bizară acuitate vizuală, la fel ca în proverbul cu bârna din propriul ochi. Sigur că unii rromi sunt nomazi - dar, pe de altă parte, nici evreii n-au avut o patrie timp de două milenii. Plus că acest reproş e un nonsens tocmai acum, când graniţele au devenit simbolice. Sigur că majoritatea rromilor sunt săraci lipiţi pământului, dar ia faceţi o vizită în Moldova, chiar şi în cea de dincoace de Prut, la o adică, fie ea şi integrată în Uniunea Europeană. E plină de români care n-au nici după ce bea apă. Sigur că unii rromi sunt necinstiţi, dar singura dată când mi s-a tăiat geanta în tramvai (în Praga!), şuţii vorbeau o foarte clară română cu "dă" şi "pă", ca în centrul Bucureştiului.

Am salvat mesajele de pe net strânse de Soros Foundation şi Alianţa Civică a Romilor din Romania după incidentul "ţigancă împuţită". N-am reuşit să citesc niciodată mai mult de o duzină din sutele de orori recoltate de aceşti oameni. O asemenea revărsare de ură şi dejecţii n-am întâlnit niciodată. În timpul nazismului, anonimatul înjurăturii xenofobe presupunea şi un anume risc, totuşi - măcar de a te murdări de vopsea când scriai JUDE pe uşa spartă a unui magazin. Acum, poţi fi rasist - şi mândru de asta - fără să dai socoteală nimănui.

Cel puţin un timp. După aceea, luat de val şi convins că e timpul unei soluţii finale, poţi spune asta în deplină maturitate şi responsabilitate, ca ministru de externe al României. Căci iată ce zice Adrian Cioroianu, urmaş al lui Titulescu, la Ştirea Zilei cu Gabriela Vrânceanu Firea: "Aceşti oameni, din păcate (...) nu trebuie trimişi în regim de celulă, cu televizor. Ar trebui puşi la muncile cele mai dure şi formate, probabil, batalioane din alea disciplinare. Credeţi-mă, eram ieri pe drumul dintre Alexandria şi Cairo, la sfârşitul vizitei (...). Eram cam în plin deşert şi mă gândeam dacă nu cumva am putea cumpăra un teren din deşertul ăla egiptean, să-i plasăm acolo pe cei care (...) ne fac de râs".

Cine sunt "aceşti oameni, din păcate"? Cine ne face de râs? Depinde, după cheful fiecăruia. Dacă ar fi după dl. Cioroianu - violatorii, pedofilii, criminalii, nu? Poate şi homosexualii? Poate şi lesbienele, dar aici ar trebui să mai vedem ce crede dl. Cioroianu, mascul feroce cu fantezii inevitabile. Ţiganii? Absolut. Evreii? Păi dacă tot cumpără dl. Cioroianu un "teren din deşertul ăla egiptean" se ştie, egiptenii au deşert cât încape, o să fie loc. Să trecem şi ungurii pe liste, sub numele mai bine cunoscut de "bozgori". Apoi moldovenii - "sârmele", nu? Prin Ardeal, se vor face liste cu "mitici". Oltenii îi vor strânge pe bănăţeni, constănţenii pe tătari iar bucureştenii pe toţi ceilalţi, că doar toţi bucureştenii aici s-au născut, de mii de ani, şi sunt singurii cu sânge curat.

Şi, în fond, Cioroianu ăsta, nu vi se pare că-i suspect de brunet, nu vi se pare că are nume de cioară?

citeste in continuare...

Vă chem

Nu vreau să-mi fie ruşine că sunt român. Nu vreau să fiu asociat cu scursurile acestei naţii. Nu vreau să fiu un paria pe acest continent. Nu vreau să creadă o lume întreagă despre mine că, doar pentru că m-am născut şi trăiesc în România, sunt blestemat să fiu crud şi necinstit, să violez, să fur şi să ucid.

Vreau să arăt că pot avea compasiune şi că sunt solidar cu cei care cad victime scursurilor acestei naţii.

Vă chem pe toţi să aprindem lumânări şi să depunem flori în faţa simbolurilor italiene din România: la ambasadă şi consulate, în faţa bisericilor, institutelor, fundaţiilor italiene din această ţară.

Vă chem să fim solidari cu toţi cei care suferă, zilele acestea, din pricina unor cetăţeni români.

Vă chem să ne exprimăm compasiunea faţă de tragedia prin care trec.

Vă chem să ne desolidarizăm de violenţă şi necinste.

Vă chem să arătăm celor care încă mai privesc spre România şi faţa noastră luminoasă.

citeste in continuare...

Estul îndepărtat (la Udrişte)

N-am mai luat o amendă de parcare de 12 ani. Ştiu, e nedrept să te fofilezi aşa, dar pe cuvânt că n-am făcut nimic pentru norocul ăsta. În plus, am ştiut întotdeauna că nu poate ţine la infinit. S-a spart miercuri la amiază, în spatele BNR, unde nici măcar Jack Spintecătorul nu şi-ar putea face un pic de loc. Un poliţist mi-a lăsat un bileţel de ură sub ştergător. Bileţelul m-a făcut să zâmbesc strâmb - era pe numărul altei maşini.

Sigur, poate că dl. agent nu ştie decât acele câteva litere, pe care, faute de mieux, se vede nevoit să le treacă pe toate procesele-verbale, şi atunci gestul contează, nu precizia lui. Sau poate că primise amenzile gata completate, nu? La ce bun atâta formalism când poţi avea viteză? Sau, cine ştie, poate că dl. agent este un şugubăţ cu umor de caşchetă, căruia îi place să amestece amenzile pe parbrize, închipuindu-şi mirarea victimelor. O fi văzut vreo "cameră ascunsă" şi s-a gândit că e vesel să faci glume necunoscuţilor.

Dar nu, cu Poliţia nu glumeşti. Vorba 'ceea - "ce, vrei să-ţi bată Poliţa la uşă? Că poliţia bate, nu glumă". Mai bine baţi tu primul - la Udrişte, sectorul 3, "clădirea veche", camera 15. Ah, de când nu m-a mai convocat cineva într-o încăpere pentru a da socoteală... Pe vremuri era Cancelaria, dar ceva mi-a spus că, în cazul de faţă, nu profesori voi întâlni la camera 15. Premoniţie, monşer, ceva de speriat!

Ce-i drept, de veche clădirea e veche, ştie Poliţia ce vorbeşte. Ca să ajungi la camera 15, intri într-o curte înghesuită, betonată cu repetiţie. Pe stânga, un gard de tablă mâncată de rugină. Deasupra, o copertină de plastic translucid, pe care producătorul îşi lăfăie numele, se sprijină pe un cadru de cornier. Pe dreapta, uşi ce dau spre varii încăperi, într-un vagon-stil arhitectural ce sugerează mai degrabă funcţionalitatea unui bordel decât al unui sediu de Poliţie Rutieră. În fundul curţii, într-o anexă cu geometrie incertă, se poate bănui o cantină unde s-a gătit o cisternă de varză.

În curte, Bizanţul n-a murit - ba chiar prosperă. Zeci de solicitatori se-nvârt orbeşte, în căutarea unui procurator, amic de ocazie, pilă prin telefon sau orice altceva care ar putea determina o săritură peste rând. În civil sau în uniformă, "intermediatorii" roiesc prin prostime, afişând o incredibilă combinaţie de slugărnicie şi dispreţ. Se aud şoapte: "şefu', am şi io...", "din partea lui Cutare, v-a sunat mai devreme...", "dacă nu vă supăraţi, cum aş putea şi eu...", "'aideţi că ne-nţelegem, numai să...". Câţiva inadaptaţi suferă-n tăcere, la coadă. Cu mine, sunt cu unul în plus.

Şi stau, şi stau. Privesc în jur. Pe jos, gresie murdară, verde-nchis "cu model". În faţă, la mai puţin de-un metru, un perete vopsit jumate "în ulei" gri, care se termină cu o dungă nesigură. În tavan, igrasie. În spate mă-mpung gratii, n-am de ce altceva să mă sprijin. Până la camera 15 mai am trei metri, un salt, doi paşi mari, 15 paşi de furnică. Prin faţa mea trec descurcăreţii care au şperaclul potrivit. Un bărbos cu două telefoane şi alură de consilier parlamentar. Un tip cu bluetooth în ureche şi dinţi lipsă. Un masiv cu parpalac de piele neagră şi fără frunte. Un fraier cu pungă din care se aud clincheturi promiţătoare. Un burtos în trening, care nu spune pardon când mă calcă (să te-ngroape-n tenişi, na!).

Înăuntru, lume claie peste grămadă. Pe birouri sunt deschise computere, dar singurele articole ce au căutare sunt pixurile şi foiţele de indigo. Un agent mă invită, mă aşez la colţul mesei pe un scăunel, pun geanta pe biroul colegului. Agentul mă priveşte şi, perspicace, mă gineşte: "vă ştiu de la televizor" - iar un altul adaugă, suspicios: "şi în geantă aveţi o cameră ascunsă?"

Ah, futu-i, s-a dus orice speranţă de negociere. Înconjurat de mici înţelegeri pe sub sprâncene, am parte de cel mai corect tratament posibil. 3 puncte pe carnet şi 78 de lei amendă. Contează că dl. agent a greşit numărul? "Nu, păi uite, sunteţi pe listă, oricum vă vine acasă." Cam mare amenda, nu? "Mda, mărişoară". Şi neapărat şi cu puncte? "Păi cum?" Completăm, semnăm, plătim, ne ridicăm şi plecăm. Mulţumesc frumos. "Cu plăcere" - face agentul, şi mi se pare că-mi şi zâmbeşte. Mai ştii, poate că ei aveau o cameră.

La ieşire, arunc o privire în cantină. O duzină de "cadre" balotează la mese de PAL melaminat. În galantar, nişte plăcintuţe suspecte, vreo trei fripturi cenuşii, bine bătucite, şi ce-a mai rămas din cisterna cu varză. Cât sunt prăjiturile? Râsete, ce civil tălâmb! "Sunt legume gratinate, morcov şi caşcaval pe felie de vânătă, două la două mii juma". Şi friptura? "De porc, cu varză, opzejcinci de mii". Nu mă pot abţine: scump, doamnă, scump! Înainte era mai ieftin!

Nu sunt surprins că-mi dau dreptate.

citeste in continuare...

Nemţii n-au avut Subaru

Aş dori să mulţumesc, pe această cale, tuturor incompetenţilor care sunt plătiţi degeaba din buzunarul meu (şi al altor peste două milioane de bucureşteni) să ne facă traiul mai agreabil în acest oraş. Pentru că nesimţirea lor mi-a stimulat creativitatea şi spiritul de aventură, astfel încât aseară am trăit cea mai tare experienţă off-road din viaţa mea. Traficul (trafic? hm!) de pe DN1 m-a făcut să-mi iau câmpii, la propriu. 5 km de noroi până la osie m-au ajutat să descopăr, o dată în plus, şi de ce-mi iubesc maşina şi de ce tracţiunea integrală simetrică este singura care merită banii.

Povestea începe cu un telefon prin care cineva drag m-a rugat să duc un televizor la un şantier, "să aibă muncitorii la ce să se uite". Păi muncitorii ăia sunt plătiţi să zugrăvească sau să caşte ochii la zeroteve? "Nu, dragă, aşa se face, când mănâncă şi ei, să aibă un televizor acolo, te rog înţelege şi tu..."

Aşa că iau pieptiş coloanele de maşini la ieşirea din Bucureşti, privind cu groază în stânga la coloanele de maşini de la intrarea în Bucureşti. Îmi fac socoteala că voi petrece două ore, la întoarcere, blocat în infernul static de pe DN1. La şantier, paznicul îmi spune că mai e un drum, peste câmp, dar că "l-au nenorocit complect neşte cife d-ălea dă beton şi a rămas mai mulţi împotmoliţi pîn câmp, n-o lua p-acolo". Totuşi, drumul începe "uite colo-şa, dupe căşile dîn capăt, la dreapta şi ţii pădurea mereu pe stânga". Paralel cu DN1, apoi cotesc şi ies undeva în spatele Antenei 1, sună simplu, rapid şi tentant.

Aţi văzut documentarele de pe Discovery despre campania nemţilor din Rusia? Mai ştiţi scenele dezgheţului? Camioane militare înfundate în noroi, motociclete cu ataş încremenite într-o lavă cenuşie? Cam aşa ceva am înfruntat eu aseară. "Drumul" a fost, de fapt, o "direcţie aproximativă de înaintare". "Suprafaţa" n-a existat. A fost vorba de 5 km de melasă, lipici, vâscozitate, mlaştină, piure de humă, şleauri alunecoase, şanţuri inundate şi noroaie mişcătoare.

Şi n-am avut nici o emoţie. Ba chiar, la un moment dat, am început să fluier un cântecel vesel. Pentru că eram într-un Subaru Forester cu tracţiune integrală simetrică. Adică patru roţi ce se-nvârt egal, transmiţând impasibil un cuplu maxim de 320 Nm de la un motor de 230 CP. Fără farafastâcuri, fără "sisteme inteligente ce distribuie forţa în funcţie de necesităţi", fără "computere avansate ce-ţi oferă puterea controlului exact când ai nevoie", fără "până la 60% distribuţie pe puntea spate, în rest tracţiune faţă". Adică fără fraze ciobite de marketing. O maşină aşa cum trebuie să fie un 4x4: te scoate din rahat fără fasoane, cu naturaleţe şi seriozitate. Subaru e, pur şi simplu, no-nonsense.

Cum ar veni: Videanu? Bullshit. Subaru? No shit.

citeste in continuare...