Promo pe Travel: "un oraş este definit de împrejurimi, arhitectură, transport - şi, mai presus de orice, de oamenii care-l populează". Bine că Travel n-a descoperit Bucureştiul. Eu sunt condamnat la asta, zi de zi, de (aproape) 40 de ani - şi mai sunt alte 2,5 milioane de osândiţi în jurul meu şi din ce în ce mai aproape de mine, mi se pare). Trebuie să fie cea mai mare colonie penitenciară a urâtului din România, presupun. Şi, ca-n orice lagăr, sunt şi p-aci kapo a căror principală preocupare este să ne facă viaţa şi mai mizerabilă. Li se spune "primari".
Mă gândesc la ei în fiecare dimineaţă, când deschid geamul, cu speranţa muribundă că aş putea aerisi camera. În faţa blocului, zi de zi, 6 benzi de trafic înţepenit alcătuiesc cea mai lungă parcare din Bucureşti. Pereţii de beton armat ai acestui canion se coşcovesc ca o stahanovistă de moravuri uşoare. Peste drum, balcoane închise după fantezia fiecăruia, dar şi pereţi de sticlă ai unor clădiri de birouri, rufe scoase la uscat în gaze de eşapament, dar şi funcţionari îngrămădiţi pe câte o terasă, alungaţi din birouri de noile norme legale.
Locuiesc de 10 ani la ultimul etaj (unde nici liftul nu ajunge) al unui bloc ceauşist din centrul idiot de scump al Capitalei. Acoperişul se încăpţânează să nu hidroizoleze. Apa se opreşte sistematic şi revine în şuvoaie de rugină ce durează ore. Subsolul se inundă lunar. În baia de serviciu, un poltergeist deschide din când în când misterioase supape, aducându-mi în casă miasmele coloanei de evacuare. Instalaţia electrică e debilă, sfârâie şi se-nfierbântă pentru orice nimic băgat în priză. Dar toate acestea sunt problemele blocului, evident, moştenire a unei epoci în care se construia rapid şi atât.
Ce nu pricep, în ruptul capului, este cum multiplele primării şi prea-mulţii primari ai oraşului n-au reuşit, de aproape 20 de ani, să asfalteze aleea din faţa blocului. Betonul turnat la ordinul vreunui edil comunist s-a mâncat demult. Tinerele mămici ale României europene se opintesc prin hârtoape, zgâlţâind până la tâmpire bebeluşi nenorocoşi. Maşinile se leagănă prin noroaie, ducând totul pe roţi în bulevard. Musafirii ţopăie când vin în vizită, căutând apropierea cea mai puţin traumatizantă de refugiul scării A.
Iată cum arată Bulevardul Unirii văzut de la etaj, într-o însorită dimineaţă de octombrie 2007:
şi aşa:
şi aşa:
Dacă întrebi Primăria Generală, ţi se răspunde că este responsabilitatea primăriei de sector. Dacă întrebi Primăria Sectorului 3, ţi se răspunde că, fireşte, este problema primăriei mari.
Dacă mă întrebaţi pe mine, răspund că m-am săturat până peste cap de inepţii ăştia care-mi cer mereu votul.
Tuesday, October 30, 2007
Ce oraş urât
Ah, emoţia premierei...
Pe cinstea mea, m-am emoţionat! E prima dată când apar la ziar ca blogger!
Rezultă că e măcar o persoană în ţara asta care mă ia în serios :-)))
Sunday, October 28, 2007
No teeth, no tip, Romania
În Reservoir Dogs, Mr. Pink (Steve Buscemi) dezvoltă, în scena de început, o hilară teorie a "negaţiei bacşişului". Tarantino pune în gura personajului toate justificările închipuit-onorabile ale zgârcitului: bacşişul la chelneri este pentru serviciu ieşit din comun, ăştia oricum câştigă salariul minim, dacă vrea mai mult de ce nu face altceva, dacă nu dai bacşiş la McDo, de ce ai da la restaurant etc.
Până alaltăieri, Mr. Pink mi se părea delicios-ridicol. Dar, de ceva vreme, mă gândesc din ce în ce mai serios că poate omul nu vorbea chiar prostii. Sâmbătă la amiază, într-un restaurant bucureştean, am dat peste un nou motiv de îndoială, sub forma unui cuplu mormântal. Un chelner şi o piccoliţă cu atitudine, cam ca în prima zi de lucru la morgă, Secţia Neidentificaţi.
El avea o alură de morsă uitată-n gară de Circul Municipal. Mişcări lente, priviri de sus (inevitabil, doar eu eram cel care stăteam jos), mormăieli în loc de încuviinţări.
Ea mi-a adus aminte de tanti Nuţi, femeia de serviciu a şcolii care teroriza elevii pe culoare. Mese debarasate cu greaţă suverană, farfurii trântite una peste alta, blesteme mărunţite-n buze împotriva nemâncaţilor care se amuzau s-o tortureze prin simpla lor prezenţă în "sectorul" ei.
Timp de o oră, nici un zâmbet, nici o privire amabilă. Drept urmare, mâncarea, altfel bună, s-a dus pe gât în jos în mare viteză, ca între două trenuri la bufetul gării. Dacă ar exista prostituţie gastronomică, aşa ar fi - serviciu sec, tarif fix, fără emoţii, fără apropieri sufleteşti, totul redus la esenţa fiziologică a actului: aici să-ţi umpli ceva, dincolo, prin revers, să-ţi descarci altceva.
Oricum sunt sigur că aţi remarcat până acum de o mie de ori: zâmbetul e încă marfă rară în serviciile din România. Dacă nu eşti cunoscut (sau recunoscut), starea de client include o constantă de umilinţă, moştenire de granit a Epocii de Aur. Vânzătoarele au ca lege nescrisă faciesul de sfinx. Ele se comportă ca şi cum orice arcuire în sus a buzelor ar fi o invitaţie directă la viol urmat de tâlhărie. Nici bărbaţii nu zâmbesc. În schimb, ei sunt maeştri ai rânjetului, pe care-l exersează de fiecare dată când intră în aria de acoperire vreo clientă mai de Doamne-ajută - ceea ce, în acord cu gusturile personale ale vânzătorilor, provoacă stânjeneli completamente aleatorii.
Şi în câte magazine n-aţi intrat cu fereală, respirând ostilitatea ciurdei de vânzătoare care simt că le veţi deranja? De câte ori vi s-a spus "bună ziua, vă pot ajuta cu ceva?" De câte ori vi s-a zâmbit la plecare: "poate data viitoare, mai poftiţi pe la noi?"
Dacă (vorba răposatului din Dămăroaia) va fi nevoie de 20 de ani să învăţăm democraţia, cât timp ne va trebui pentru a începe să zâmbim clientului?
Saturday, October 27, 2007
Ce mă mai 'nervează
Şi cum adică, mamaie, "nu se spală de sărbători nici măcar la maşină"? Adică cum, şi roboţii au de ţinut toţi sfinţii?
citeste in continuare...Friday, October 26, 2007
Un Băsescu pentru PSD
Nici nu-ţi vine să crezi ce bine a nimerit-o Marean. Cine-l poate acuza acum că a intermediat, cu bună ştiinţă, cel mai zdravăn şut în cur posibil hăbăucului-şef al PSD? Cine ar putea să-i reproşeze, cu seriozitate, că a vrut într-adevăr să-l aducă pe Traian Băsescu la reuniunea PSD? Nimic din ce face Vanghelie nu e luat în serios, nimeni nu crede că micul cu gură mare poate manevra calibre mari. Dar el numai la asta aspiră, de fapt. Cu premeditare, din prostie sau prin cine ştie ce potrivire a astrelor, de data asta i-a reuşit. Mister mare, dar iată că maimuţa cu pian a produs un solfegiu. Iar lovitura este cu atât mai crâncenă cu cât toţi numai la Geoană se uită acum. De ieri seară Mircea Geoană dă telefoane şi răspunde la telefoane, milogindu-se la pesediştii de prin toată ţara să-l creadă că nu el, că altul... E una din acele situaţii în care percepţia e mai puternică decât realitatea. Nu-l crede nimeni pe Geoană - şi nici n-ar merita, de altfel.
Să nu-şi facă nimeni iluzii. Nu s-au strâns asupra lui Traian Băsescu huiduielile din sală, atunci când l-a plesnit pe Ion Iliescu. Pe Geoană l-au ţintit. Păi dacă vine cocoşul satului la horă şi-ţi ia muierea la joc pe pipăitelea, la ce rânjeşti tu, ameţitule? Lumea ţine cu tine doar dacă te ariceşti, că dacă eşti bleg, ţi-o meriţi.
Ce instinct de prădător, în schimb, la Traian Băsescu! Ce simţ al jugularei, câtă precizie-n gheară! Timp de 30 de minute, Geoană a transpirat a frică, hipnotizat precum şoarecele-n ochii şarpelui. Băsescu l-a dominat prin tăcere şi l-a umilit prin discurs, i-a făcut ordine-n casă, i-a trasat direcţii, a împărţit bobârnace şi scatoalce. Încă 10 minute dacă mai dura, şi PSD l-ar fi rugat să-i fie conducător (peste două-trei legislaturi, măcar). Norocul lui Miniboc că Băsescu are simţul măsurii (ei, aş!).
Preşedintele "celui mai important partid din România" joacă în altă ligă. Într-una diferită faţă de chiar a unora dintre colegii săi de partid.
Cineva chicotea că Geoană îşi caută de lucru deja. Nu, e mai nasol. Lui Geoană îi caută de lucru chiar colegii lui (din Liga Mare). Nişte miloşi, până la urmă.
Primele 3
1. Cei pe care nu i-am mai putut apăra.
2. Ce n-am mai acceptat.
3. Nepriceperea de a iniţializa miracole.
Wednesday, October 24, 2007
Ce, e ceva în neregulă?
Pe Magheru, aseară pe la 9. Un mitocan cu Dacia Solenza gri d-aia pă motorină, la semafor, peste drum de Mc. Dăşchide geamu', îi trage o flegmă lungă şi aruncă un chiştoc pe jos. Dup-aia o arde pe roşu, că nu venea niminea den dreapta, că ăl de voia să treacă n-avea faţă, carevasăzică era un niminea.
Numărul de înmatriculare al acestui gherţoi de Bucureşti: B-41-ZDA. Ce, e ceva în neregulă? Sigur că da, numărul nu era complet. Căzuseră 5 litere, o cratimă şi un semn de exclamare: "MĂ-TII!"
Tuesday, October 23, 2007
Bordei în Europa
Afacerea Bordei a ajuns în Parlamentul European, unde mai mulţi europarlamentari români strâng semnături pentru o Declaraţie Scrisă împotriva transformării parcului într-un cartier pentru privilegiaţi. Iniţiatorii acestei declaraţii sunt Cristian Dumitrescu, Daciana Octavia Sârbu, Alexandru Athanasiu, Dan Mihalache şi Radu Podgorean. Dacă va fi semnat de majoritatea europarlamentarilor, textul va deveni un document oficial al PE, care va fi remis (cu scârbă, sper) Guvernului României şi Consiliului Local al Bucureştiului. Cu alte cuvinte, vom avea cu toţii confirmarea faptului că nişte şpăgari şmecheri sunt atât de nesimţiţi încât pot stârni indignarea reprezentanţilor Europei. Ceea ce nu-i de ici, de colo.
Pe site-ul MEP-ului român Cristian Dumitrescu puteţi citi, în segmentul NEWS, şi Declaraţia propriu-zisă. Îmi atrage atenţia un paragraf: "Documentul cere guvernului României şi autorităţilor municipiului Bucureşti să respecte politicile de mediu şi, dacă este cazul, să angajeze proceduri judiciare." Mă întreb dacă şpaga grasă dată şi luată pentru betonarea Parcului Bordei a inclus, carecumva, şi un procentaj de risc pentru situaţia în care scandalul ar deveni prea mare. Că dacă nu şi treaba chiar se va împuţi, ăi' de ies în pierdere s-ar putea să se spargă şi să aflăm cu toţii cine ce conturi obeze şi-a mai aranjat pentru semnătura potrivită.
Mă rog, n-ar fi decât o confirmare suplimentară, că bănuim cu toţii cine e Marele Şmecher care a prezidat tunul.
Monday, October 22, 2007
Nimic nou
22 octombrie 2007. Preşedintele României, dl. Traian Băsescu, a participat la o reuniune a PD (partid pe care l-a condus), unde s-a dat mare cu sfaturi, îndemnuri şi promisiuni. Drept urmare, fostul preşedinte Ion Iliescu l-a luat la şuturi, spunând că astfel T.B a încălcat Constituţia ("...prezenţa domniei sale la o reuniune a PD îl compromite ca şef al statului, cu un anumit statut, conferit de Constituţia României..." - cf. Mediafax).
4 februarie 2003. Preşedintele României, dl. Ion Iliescu, a participat la o reuniune a PSD (partid pe care l-a condus), unde s-a dat mare cu sfaturi, îndemnuri şi promisiuni. Drept urmare, mai mulţi lideri democraţi (şi nu numai) l-au luat la şuturi, spunând că astfel I.I. a încălcat Constituţia (şi invitându-l, la mişto, la propriile lor reuniuni).
Şi ce vreau să spun cu asta? Păi... nimic. Nimic nou.
...dar şi logica bărbaţilor...
A., o prietenă, om de tv, o cunoaşteţi (dar nu spui cine, că nu-mi dă voie) îşi schimbă maşina - sau cel puţin vrea asta. Ca pentru orice femeie, treaba asta e la fel de dificilă ca un tuns. De ceva vreme, exact ca şi coafurile, maşinile vin în prea multe culori şi forme pentru a mai face din alegerea uneia doar un studiu de caz (deşi ezitarea sfârşeşte uneori, la fel ca la coafor, într-o bruscă alegere catastrofală, pe care bărbaţii n-au voie în veci s-o recunoască drept ce).
După cum prea bine se ştie, în logica feminină de selectare a viitorului automobil sunt interzise argumente prozaice referitoare la performanţe tehnice, ţinută de drum, aerodinamicitate, distanţe de frânare şi respectabilitate a motorului. Dacă le spui că "are cuplu cam mic" scumpele de ele compătimesc din cu totul alte raţiuni decât bărbaţii, dar îşi consolează, mincinos-amabile, interlocutorul ("dimensiunea nu e chiar atât de importantă, dragă"). Când le atragi atenţia că, totuşi, modelul ăla n-are decât 5 viteze, ceea ce, pentru motorul în cauză, reduce elasticitatea reprizelor, ele răspund că preferă, într-adevăr, o maşină cu arcuri moi, dar că asta se poate rezolva şi cu pernuţe, la o adică ("şi, în fond, nici nu merg cu viteză mare, dragă, îmi ajung câte sunt ele").
Prietena despre care vă vorbesc a văzut o Toyota şi i-a plăcut. Era "foarte drăguţă", mai ales pentru că era "verde, un verde foarte drăguţ". Verdele drăguţ ar trebui să vină, în concepţia despre automobile a domnişoarei, cu cel mai mic motor posibil - ca să coste mai puţin, evident, chiar dacă, pe cale de consecinţă, compacta asta se va târî ca melcul. Şi să aibă cutie automată, negreşit (adică să nu aibă ambreiaj, în limbaj feminin, că e şi aşa greu să conduci cu tocuri).
O încurajez - o japoneză, chiar şi verde, e fiabilă şi sigură, de ce nu? Dar angoasa nu ia sfârşit, pentru că un alt mascul s-a infiltrat înaintea mea în lanţul logic al selecţiei noului automobil.
"Ştii, M. îmi spune că nu pot să-mi iau o maşină japoneză". Păi de ce? "Păi zice că sunt persoană publică şi trebuie să fac un statement cu maşina mea".
Cad de pe scaun, mă ridic şi mă-ntreb dacă a observat. Ce vrea să spună? Cum adică un statement?
"Adică să-mi iau o maşină europeană".
De unde rezultă că şi logica bărbaţilor suferă de luxaţii, şi încă ruşinoase. Dar, mai ştii? Poate apare vreo ocazie cu un Ferrari european verde şi drăguţ, cu un motor mai micuţ, aşa, şi neapărat fără ambreiaj. Dacă se poate pe motorină, să consume mai puţin?
Gafta, fii bărbată!
Să mănânci bătaie de la un subordonat mi se pare de prost gust. Să nu-i spargi dinţii, în această situaţie, este o slăbiciune de neiertat. Dar să mai şi pozezi cu proba propriului papă-laptism pe mufă este de-a binelea descalificant.
Gafta, fii dracului bărbat odată!
(full story)
Sunday, October 21, 2007
Zen d'acvariu - Poşta Redacţiei
La solicitarea a numeroşi cititori, care s-au adresat redacţiei noastre solicitând detalii suplimentare despre "noile moduri amuzante de spălat geamuri", iată, ne conformăm şi postăm în continuare un filmuleţ ilustrativ, de tip DIY, pentru folosinţa celor interesaţi:
Aşadar, este de remarcat, dragii noştri cititori, că pentru un experiment reuşit este nevoie de concentrare, abnegaţie şi, de ce nu, o anumită tandreţe în lingerea geamurilor.
Vă aşteptăm cu poveştile voastre minunate în urma aplicării celor citite aici. Cea mai frumoasă poveste va fi premiată de redacţia noastră. Mult succes!
Thursday, October 18, 2007
Când aveam păr şi eram săraci
Costi Mocanu a crescut mare. "Moşu'" devine acum director executiv al grupului ProTV. Cătălin Tolontan îi transmite o graţioasă încurajare, ca între prieteni. Îmi face plăcere să mă alătur în aplauze. Costi, Tolo, Sorin (Enache) sunt nu doar lideri ai unei promoţii excepţionale (ai primei generaţii de ziarişti liberi), ci şi amici care şi-au păstrat punţi deschise peste valurile carierei fiecăruia. Ţine de caracter, desigur, dar şi de începutul lor în breaslă. Pentru că ei au început când un ziar se putea face între prieteni şi pentru prieteni, nu sub patroni şi pentru audienţe.
Când Tolo avea păr, Costi 30 kg în minus şi Sorin visa în tăcere la ziua îndepărtată în care urma să-şi lase barbă, presa era încă un ideal. Pentru acest ideal Tolo tehnoredacta ziua ce scria noaptea, Enache umbla cu vraful de ziare pe la bufetele Universităţii, încercând să distribuie măcar 20 de copii, Costi alerga năuc pe străzi, în căutare de subiecte bombă iar Relu şi cu Adi se făceau zob într-o dubă împrumutată pentru a transporta ziarul în ţară. În zilele acelea, idealurile unor jurnalişti debutanţi încă se mai puteau plăti cu zile de înfometare, găuri în pantofi şi fracturi deschise, iar toate acestea nu surprindeau pe nimeni.
Inocenţa e perisabilă, nici o noutate. E reconfortant să vezi, însă, că nu tot ce-i uman se întunecă în timp.
Iar ziarul s-a numit, timp de aproape jumătate de an, Student. N-aveaţi de unde să ştiţi. Presa făcută din dragoste moare tânără.
Wednesday, October 17, 2007
Zen d'acvariu (II)
După mai bine de o lună de investiţii, analize, căldări umplute şi deşertate, emoţii şi unghii roase, mă pot bate cu pumnu-n piept: sunt mai aproape cu un pas pe drumul de o mie de li spre zenul de acvariu. Presupun că ar fi fost mai uşor să înfiez o grădiniţă de mici cambodgieni, deşi cred că micii cambodgienii ar fi avut totuşi nevoie de un acvariu mai mare, până la urmă, şi orice buget are o limită.
Am deja 6 peşti (colegul Tavi, pricinos, ar spune că "peşti" este o exagerare, asta e ce prinde el pe baltă, în timp ce ai mei nici de-un sushi pe-o măsea nu ajung). Par peşti, în orice caz, şi aşa mi-au fost şi vânduţi.
Doi dintre ei aparţin acelei specii care linge geamurile ziua-ntreagă. Mă uit la nevastă-mea cum se uită la ei şi sper că-i va pica fisa că există - iată! - şi moduri amuzante de a spăla ferestrele, nu?
Ceilalţi patru nu înoată, ci levitează, ceea ce le conferă un aer (cum ar veni) cam înfricoşător. N-aţi văzut niciodată aşa ceva, nu? Ei bine, nici eu, nici măcar la OTV.
Pe de altă parte, odată cu plantele (pentru că orice acvariu are nevoie de plante, care se plantează în substrat, care nu-i acelaşi lucru cu pietrişul, care nu trebuie să fie prea mare şi nici să sfârâie când pui oţet pe el... habar n-aveţi) a intrat accidental în "biotop" (noţiunea de "acvariu" it's so five minutes ago, credeţi-mă) şi un mic melc. A trecut azi în mare viteză pe geam (pe bune că e un melc iute, nu ca ăştia de pământ), lăsându-mă cu gura căscată şi pe mine, şi pe unul dintre levitatori. Cu melcii ăştia e o întreagă problemă, se pare (ştiu că sună ca la ospiciu, ştiu asta, nu spuneţi nimic). Pe forumuri zee melc issue se dezbate mai ceva ca sexul îngerilor la începutul creştinismului, ca atare oscilez deocamdată între două sentimente: "am belit-o" şi "m-am scos". Cum mi-o fi scris, na.
Oricum ar fi, cei 6 peşti(şori) plus una bucăţică melc iute mi-au schimbat viaţa în moduri pe care nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Adică mi-au acaparat sufrageria, pentru început. S-a terminat cu acele activităţi inutile dar apreciate de specia umană în propriul bârlog. Lumina nu se aprinde şi nu se stinge fără rost, că se sperie peştii. Nu se lasă jaluzelele ridicate aiurea, să bată soarele-n acvariu, că nu le place peştilor, ci numai algelor. Gata cu muzicile date tare, la fel, s-a tăiat zappingul nevrotic, că se stresează peştii. Nu se ridică vocea, nu se fac mişcări bruşte, nu se trântesc uşi şi geamuri, nici măcar la nervi (asta e chiar frustrant). Nu se dă cu insecticid, mai uşor cu deodorantele, că ajung chimicalele la peşti. Orice pană de curent e o situaţie de extremă urgenţă, deoarece apa se poate încălzi/răci peste valorile acceptate, ceea ce, firesc, ar cauza peştilor câte un deces iremediabil. Cât despre dimineţile liniştite de sâmbătă şi duminică, în care leneveşti molcom cu un capuccino-n bot până la amiază, tolănit pe canapea... Adio, nenică, acum avem treabă cu analizele pH, gH, KH, NO2, cu schimburile de apă declorinată, cu sifonarea acvariului, cu spălarea şi înlocuirea filtrelor...
Iar compatibilităţile între diferitele specii de peşti de acvariu... Ei bine, compatibilităţile sunt ceva doar cu puţin mai complicat ca fizica cuantică: sunt posibile peste tot şi nicăieri în acelaşi timp. Profanul de mine mi-am închipuit că peştii ăştia, odată puşi în acvariu, leagă prieteşuguri şi trec la giumbuşlucuri cât ai clipi, măcar ca să nu moară de plictis. Aiurea, e la fel de rău ca-n viaţă, se urăsc între ei precum hughenoţii cu papistaşii în noaptea Sf. Bartolomeu. Nu degeaba zice lumea că "peştele mare îl mănâncă pe cel mic". În acvariu, magia lanţului trofic se traduce prin următoarea ecuaţie: "dacă un peşte poate încăpea în gura altuia, atunci exact asta se va întâmpla".
Asta, că veni vorba, e o idee de reţinut pentru mai târziu.
(Nu, chiar era o glumă, la fel ca întreaga postare, v-aţi dat seama).
Tuesday, October 16, 2007
Verdict CRP în cazul "Caltaboşul TVR"
Dacă CRP şi-ar actualiza mai des decât o dată pe lună site-ul, aş linkui direct Comunicatul. Până atunci, concluzia referitoare la "Caltaboşul TVR" poate fi rezumată astfel: imaginile trebuiau date, dar nu aşa.
Cristian Tudor Popescu a explicat că "interesul public a justificat difuzarea acestui film, iar Codul Deontologic al CRP nu a fost încălcat în litera lui prin difuzarea materialului."
Tot CTP a spus că "s-au comis un număr de erori profesionale de către Departamentul de Ştiri, erori de natură să afecteze credibilitatea şi prestigiul TVR. Aceste erori nu sunt de natură să afecteze adevărul, mesajul în legătură cu cele două persoane prezente în film. Realitatea a ceea ce făceau cei doi în film este mai presus de îndoială" (cf. Rompres).
Absolut logic şi corect, IMHO.
Iar asta, dacă e adevărată, explică totul (şi provoacă un gigantic hohot de râs, pe de altă parte).
Monday, October 15, 2007
Trăiască propria noastră patrie
Bucureşti, 15 oct / Rompres/ - Michael Douglas, cetăţean român de etnie romă, a scăpat teafăr, duminică seara, după ce a intrat cu bolidul său Aston Martin în doi copaci de pe marginea Splaiului Independenţei.
Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliţiei Capitalei, Christian Ciocan, Michael Douglas a pierdut controlul volanului, cel mai probabil din cauza vitezei excesive, automobilul pe care îl conducea fiind serios avariat.
Poliţia cercetează împrejurările în care s-a produs accidentul românului al cărui nume este identic cu cel al celebrului star de film american. ROMPRES/(Sorinel Peneş)
Redactori: /sop/nea/agm; ID: 370501; Data: 2007-10-15 17:55:40; Slug: Interne-accidenet sop/
Friday, October 12, 2007
Zula şi Prefectura
Onorabilul domn Pătrăşconiu se indignează, pe blogul domniei sale, de întrebările puse de o "parte a presei" în legătură cu Afacerea Caltaboş. Ce contează cum s-a săvârşit, odată ce s-a săvârşit? - sugerează publicistul de la Cotidianul, care aseamănă "procedura" din cazul de faţă cu legenda presei de investigaţie: scandalul Watergate.
Machiavelic, adică. Scopul scuză mijloacele. Dacă scopul este să expui un ministru că ia şpagă, ce contează cum o faci?
Păi tocmai asta e, stimabile. "Centrele de isterie" nu-l bocesc pe făptaş. N-am auzit pe nimeni să spună că demisia e nejustificată. Nu ştiu pe cineva care să fi susţinut că D.T. Remeş n-ar trebui să dea acum cu subsemnatul la Parchet - şi poate să petreacă şi ceva timp de gândire undeva, la umbră igrasioasă. Criticile legate de mijloace ar fi fost nelegitime dacă, prin ele, s-ar fi pus la îndoială scopul. Dar nu este cazul.
"Centrele isterice" fac ce trebuie să facă presa - pun întrebări şi caută înţelesurile ascunse ale unui act manipulator. Pentru că, nu e îndoială aici, difuzarea filmului nu determină condamnarea în instanţă, ci doar de către opinia publică. Or acest tip de "dreptate" aparţine justiţiarilor - şi, ca în cazul oricărui justiţiar ranchiunos, ajung să mă preocupe mai mult toanele acestuia decât ce scrie în lege.
Alte "centre" însă, unde se suge la ţâţa puterii (în cel mai bun caz), se crucesc ipocrit că nu toată lumea înghite până la ultima picătură cu zâmbetul pe buze. Fiecare pasăre pre limba ei...
Cât despre asemănarea cu Watergate... Ridicol. Aşa e pe Dâmboviţa, carevasăzică, orice e mare se face mic. Ce-are zula cu prefectura, ce-are Watergate-ul cu Caltaboşul? Păi alde Woodward şi Bernstein chiar au investigat, timp de 5 ani, cazul respectiv! Ce investigaţii a făcut TVR în situaţia de faţă? Nimic, doar a primit un material gata montat pe care l-a dat pe post, fără măcar să ceară ţintelor să-şi exprime o părere.
Mândră presă, meşter cârmaciul.
Un MONTAJ, nu o înregistrare
Toată lumea vorbeşte de "înregistrare", "partea a doua a înregistrării", "înregistrarea integrală", "înregistrarea pe care n-a difuzat-o TVR".
Înregistrare pe naiba, mai ales integrală. A fost o înregistrare, dar acum nu e decât un MONTAJ. Montaj în ambele sensuri - cel tehnic şi cel subtextual. Şi, ca orice montaj, reprezintă versiunea autorului. Nu am văzut şi probabil că nu vom vedea niciodată materialul brut, toate orele de înregistrare. Nu ştim ce a fost tăiat, nu ştim ce a fost scos din context. Ştim doar că cineva, într-un grup de montaj, a făcut un filmuleţ de 21 de minute din care reiese că un ministru ia şpagă. Poate fi perfect adevărat sau perfect fals, în funcţie de intenţiile originale ale autorului filmului.
Thursday, October 11, 2007
Aş fi difuzat? Aţi fi difuzat?
Un mare scandal apropo de camera ascunsă cu cei trei Crai ai Şpăgii: Remeş, Mureşan şi Ciorbă. CTP ca şef al CRP condamnă difuzarea, CNA sesizează Parchetul, PDG-ul TVR dă-n marşarier. Argumente: justiţie prin televizor, anularea prezumţiei de nevinovăţie, nerespectarea deontologiei jurnalistice ş.a. O a doua parte a înregistrării, programată spre emisie în această seară la TVR la 19.00, nu va mai fi difuzată, promite Alexandru Saşa Sassu. Rodica Culcer e însă mai încăpăţânată decât crede Saşa, n-aş băga mâna-n foc că nu mai vedem nimic la 19...
Dar e şi o mare doză de ipocrizie în spatele indignării - perfect justificate, de altfel - că un montaj al Filaturii a ajuns în casele a milioane de oameni graţie postului public de televiziune. Nu ştiu vreo redacţie care să fi rezistat tentaţiei de a publica aşa o bombă de presă. Ştiu jurnalişti care n-ar mânca şi n-ar dormi o lună ca să pună mâna pe un asemenea scoop. Aşa că n-aş condamna TVR-ul şi Redacţia Ştiri pentru că s-au dedulcit la subiect. CNA, CRP, politicieni înfuriaţi? Treaba lor, treaba mea e să informez publicul cu privire la o întâmplare controversată.
Problema este amatorismul cu care Rodica Culcer şi echipa domniei sale au hăpăit găluşca, fără să o adulmece măcar un piculeţ înainte. Să difuzezi aşa un material fără o abordare în spirit critic, fără să te-ntrebi cui prodest, fără să te zbaţi să ieşi din laţul manipulării, măcar pentru onoare, este cu totul neaşteptat din partea Jurnalului TVR.
Da, aş fi difuzat imaginile, dar cu toate întrebările necesare: ce dovedesc, ce reprezintă în instanţă, de ce nu a fost urmată filmarea de o arestare, cine sunt personajele?
În plus, da, aş fi difuzat imaginile, dar nu după ce m-aş fi asigurat că am făcut pe dracu-n patru să le arăt înainte împricinaţilor. Nu doar pentru a respecta regulile jocului, dar, cine ştie, poate obţineam o demisie în exclusivitate.
Procedând cum a procedat, Rodica Culcer nu-mi lasă decât două interpretări: ori i-a scăpat subiectul din mână şi n-a înţeles mare lucru din amploarea manipulării, ori a făcut cu bună ştiinţă jocul unui grup interesat politic, probabil la cererea directă a acestui grup.
În ambele situaţii, Rodica Culcer loveşte zdravăn în imaginea pozitivă a Jurnalului TVR, care începuse să fie perceput, după ani de eforturi (în primul rând din partea dânsei), ca un program de ştiri credibil.
UPDATE - Rodica Culcer la TVR: "nu am modificat, nu am montat, nu am subtitrat ce am primit" şi "au mai fost şi alte filmări cu camera ascunsă". Păi tocmai asta e problema - a primit o gulgută şi a înghiţit-o. Cât despre "alte filmări"... Tot dintr-astea, de la Filatură?
Veşti bune: producţia de ţepe, în creştere
Traian Decebal Remeş din Băseşti a fost aruncat la gârlă, cu încălţări noi din beton, ca orice mafiot într-atât de fraier încât să sifoneze şpăgi pe la spatele Naşului.
Mafia are justiţia sa, neîndoielnic mai expeditivă - şi mai severă - decât sistemul nevrotic, plin de îndoieli, al unui stat de drept. Ai călcat pe bec, te-ai ars, ce atâta daravelă cu avocaţi, proceduri, termene şi recursuri? Prezumţie de nevinovăţie şi investigaţie la sânge? Haida-de!
Adică, să fim serioşi, la ce v-aţi fi aşteptat? Să aibă parte un ministru şpăgar de un proces corect, în urma căruia să fie expus întreg mecanismul corupţiei, astfel încât să ştie lumea cum s-a ajuns la asta? La ce mai e nevoie? Păi a fost filmat cu camera ascunsă luând un plic (sau dosar, ce mai contează) într-o cafenea, ce vă mai trebuie? Oricum, ăsta, Traian Decebal Remeş din Băseşti, s-a scos, până la urmă, judecat numai cu televizorul. Următorul n-ar trebui să mai scape aşa de uşor. Eu zic să-l tragem în ţeapă în Piaţa Victoriei, să se-nveţe minte toţi şnapanii ăştia, potrivit promisiunilor. Îmi pare rău că Vodă nu se ţine de cuvânt până la capăt, dar o fi fiind şi el ocupat.
Sunt nişte cârcotaşi care îngaimă tâmpenii. Cică procedura nu e completă, cică flagrantul ar fi trebuit dus până la capăt, să fi fost marcate bancnotele, să-i fi arestat pe nenorociţi pe loc, ca să "probezi fapta". Mă rog, nici asta nu e de lepădat, dar numai cu condiţia să fi fost şi executaţi pe loc în faţa cafenelei, cu câte un glonţ în ceafă (plătit de familie, ulterior).
Poporul ştie la sigur cine-i vinovat, să nu ne mai minţim şi să nu mai intelectualizăm atâta. Vinovat e cine spune Vodă. Stat de drept pe dracu', ce să spun... Ce ne-aduce nouă bun statul ăsta de drept?
Şi parc-ar fi prima dată când se-ntâmplă, să nu fim ipocriţi taman acuma... Păi nu l-a executat primul Vodă democratic pe ultimul Vodă dictatorial, cu bonus Sinistra? Ce, nu erau vinovaţi? Nu v-aţi uitat la televizor, ce prăpăd era? Erau vinovaţi, de-aia nici n-a mai fost nevoie de vreun proces - nici azi nu înţeleg de ce s-au mai chinuit să pretindă că au făcut unul... Tot Vodă ăla democraticu' a adus poporul să mai pedepsească, direct în stradă, nişte vinovaţi cu ochelari şi bărbi, tot fără proces, dar tot pe meritatelea: am văzut, tot la televizor, că luau droguri şi făceau bani străini cu maşini speciale. Şi mai şi preacurveau, am auzit.
Nasol că Vodă ăsta are prostul obicei să se tot schimbe, la câte 4 ani. Fiecare Vodă cu vinovaţii lui, normal, de unde şi sentimentul că marea şmecherie nu e să nu furi, ci să nu furi pe la spatele lui Vodă. Altfel, harşt! te trece pe lista lui de antipatici.
Dar de! cu televizorul ăsta, măcar nu-ţi ia nimeni capul. Dacă eşti ministru şpăgar şi tocmai te-au dat la televizor luând plicul, nu înseamnă că vei şi ajunge la mititica sau că, Doamne-feri, îţi confiscă cineva averea, din cauză că nu ştiu ce vicii de procedură îngroapă procesul. Înseamnă, de fapt, că doar te-au scos din circuit (un timp).
Adică tocmai s-a mai eliberat un loc în Mafie - iar mafia românească, perfect natural, are oroare de vid.
Următorul la rând!
Wednesday, October 10, 2007
4 ani şi o palmă
4 ani şi o palmă este un blog de revoltă, pe care ar trebui să-l vizitaţi dacă vreţi să înţelegeţi ceva despre ţara aceasta.
După 4 ani de icneli şi poticneli, Justiţia a scremut sentinţa că nimeni nu e vinovat pentru dezastrul de la Mihăileşti. Au murit acolo 18 oameni. Viaţa celor care au scăpat, care fără un ochi, care fără un picior, care fără jumătate de faţă, s-a schimbat în rău pentru totdeauna. La fel, viaţa celor pentru care morţii erau soţi, fraţi, iubiţi, copii. De exemplu, mama Elenei Popescu, jurnalista de 26 de ani care a fost spulberată în deflagraţie, nu mai crede acum în nimic. În Dumnezeu în primul rând.
Revoltător în incidentul Mihăileşti nu este momentul propriu-zis al catastrofei - şi nici măcar lanţul de incompetenţe care l-a precedat. Tragedii se întâmplă în fiecare zi. Mor oameni, sunt mutilaţi fizic şi sufleteşte, din hazard sau pentru că undeva, cineva comite o eroare de judecată, de interpretare.
Ce mă încrâncenează este ce s-a întâmplat după. Vă amintiţi? Era înainte de alegerile locale iar guvernul PSD ajunsese la concluzia că poate să controleze gândurile tuturor. La 6 ore de la explozie, buldozerele astupau craterul, în timp ce nu fuseseră ridicate nu probele, ci chiar corpurile celor morţi. Reprezentat de Adrian Năstase, Gabriel Oprea şi Miron Mitrea, un dezgustător Minister al Adevărului a acţionat atunci ca şi cum istoria clipei ar fi fost o bucată de plastilină, modelabilă potrivit toanelor Puterii.
Există o fotografie-document care certifică monstruozitatea.Iat-o:
Sunt trei corpuri pe marginea gropii, pe cale de a fi astupată de buldozerele Guvernului Năstase. Cred că este şi un cap acolo, separat de trupul său. Într-o altă fotografie se mai vede un cadavru, mai în dreapta, şi acesta dezbrăcat de suflul exploziei.
Aceasta este Puterea în ţara în care trăim. Oameni care pângăresc cadavre.
Pentru asta n-a existat nici o anchetă. Ministerul Adevărului PSD a pierdut alegerile şi atât.
Intraţi pe 4 ani şi o palmă, spuneţi-vă părerea, amintiţi-vă de Mihăileşti şi cereţi să se facă dreptate. Dacă lăsăm nepedepsit un asemenea trecut, ne vom merita toate prezenturile cumplite de-acum înainte.
Tuesday, October 9, 2007
Pentru ce aş vota
Paradoxal, un barbarism lingvistic desemnează o atitudine civilizată - dar nu aici, ci în Paris. Este vorba despre Vélib', combinaţia între vélo şi liberté, adică un sistem care oferă parizienilor 20.000 de biciclete comunitare, în schimbul unui abonament modic.
Pentru cine are curiozitatea să cunoască pe de-a-ntregul conceptul, Google-it, normal, şi site-ul oficial aici.
Pentru ceilalţi, presaţi de timp, traducerea mea: într-un oraş cu probleme de trafic, Primăria a căutat şi găsit o cale prin care să înlocuiască, fără bătăi de cap pentru cetăţeni, un cât mai mare număr de maşini cu alte mijloace de locomoţie nepoluante şi sănătoase. Deci nu borduri, arteziene şi hypermaketuri în oraş, Videne.
Bicicletele Vélib', cu un design aparte, se găsesc în staţii speciale, plasate la câte 300 de metri distanţă, de unde pot fi luate folosind un card special. Timp de 30 de minute, utilizarea unei biciclete nu costă nimic, apoi începe să fie taxată, ceea ce descurajează tentaţia de a o bloca doar în folosul unei singure persoane. În plus, cui nu înapoiază bicicleta într-un termen dat i se execută o garanţie.
Sistemul, inaugurat la mijlocul verii, are un aşa succes încât se confruntă cu două probleme care, combinate, alunecă în paradox: cerere prea mare şi... ofertă prea mare. Cu alte cuvinte, sunt staţii unde sunt mereu prea multe biciclete, în timp ce în altele sunt mereu prea puţine (nu uitaţi, bicicletele sunt aduse în staţii, de către abonaţi, după folosire).
Totuşi, în ciuda cârcotaşilor (iar francezii nu duc lipsă), Velib' funcţionează. Statistici: în primele 4 ore de la inaugurarea serviciului, s-au făcut 15.000 de curse. După prima lună, s-au înregistrat deja 50.000 de abonaţi pe termen lung. Numărul staţiilor va creşte de la 750, în prima zi, la peste 1.400, în decembrie (adică de 5 ori mai multe decât staţiile de metrou din Paris, ca să mai vorbim de o diferenţă). Şi, special pentru alde Videanu: primăria recuperează cheltuielile din cele 1.600 de panouri publicitare din staţii, la care se adaugă abonamentele.
Totuşi, atâtea biciclete lăsate de izbelişte pe străzi reprezintă o tentaţie, orice s-ar zice. Nu se fură? Elles se volent, les vélos? Francezii au naivităţile lor, în această privinţă. Cică "bicicletele descurajează furturile, pentru că au un design special, aşa că pot fi cu greu revândute, chiar şi revopsite". Ei, aş! În plus, "componentele şi accesoriile nu sunt standard". Ei, şi? În sfârşit, culmea siguranţei, "pentru a se evita demontarea accesoriilor în timp ce bicicletele sunt asigurate la stand, se folosesc şuruburi speciale". Ei, asta-i... În prima lună, au dispărut 100, adică 0.6% din total, 8% pe an pierderi estimate.
Ar fi posibil un astfel de sistem în Bucureşti? Răspunsul evident este da, ar fi posibil. Vreo câteva ore, desigur. Sau... în fine, de cât timp ar fi nevoie pentru furtul a 20.000 de biciclete.
Totuşi, merită încercat? O, da, absolut! M-aş duce la vot pentru asta! Măcar aş susţine un primar care a şi încercat să facă ceva bun pentru oraş, nu doar pentru sine şi pentru prietenii săi.
Monday, October 8, 2007
Parol, Ziţo, să mă-ngropi
Mă-ntreabă Simonetta: "Cum esti tu fascinat de istorie… exista un lucru care ma intriga. Romanii, cand au intors armele, nu s-au impuscat in cap??"
Nu, Simona, nu în cap, ci în cur. E o treabă clasică la români.
Friday, October 5, 2007
Despre succes în blogosferă
Provoacă oarecari reacţii oţărâte un articol al lui Iulian Comănescu despre impotenţa jurnaliştilor buni care performează însă modest în blogosferă. Constatarea este de fapt o declinare a (falsei) dileme "Sunt bloggerii jurnalişti? Dar viceversa?"
Iulian defineşte succesul pe blog, aparent corect, prin trafic, fidelitate, reacţie - adică exact cum se descrie acesta şi în industria tradiţională. Adică exact criteriile care nu cred că pot fi aplicate blogosferei româneşti, cel puţin deocamdată.
Majoritatea jurnaliştilor (buni sau nu prea) care au descoperit (de curând) bloggingul se folosesc de el doar ca de o supapă, nu ca de un motor complet funcţional. Free-lanceri, în România, mai rar, astfel încât jurnaliştii sunt, în majoritatea cazurilor, full-timeri în câte o redacţie (mai bună sau nu prea). Nu ştiu cum se vede din afară, dar în redacţii criteriile de succes expuse mai sus sunt mantre organizaţionale, pisate în capul amploaiaţilor până la greaţă. Tiraje, readership, audienţe, migraţia publicului, zapping, acces rating, target comercial, BRAT, market share, GRP şi toate aceste misterioase coduri, pentru profani, se traduc pentru jurnalişti printr-o expresie simplă şi dură: "performaţi, mă, că vă ia mama dracu'" (şi nu vă mărim salariile şi nu vă mai luaţi credite şi nu vă mutaţi într-un cartier mai bun şi o să fiţi nişte rataţi iar eu, patronul, nu o să mă mai îmbogăţesc şi asta mă va face chiar mai neplăcut). Multor jurnalişti le e atât de scârbă de toată obligaţia asta de a performa, încât ar fugi care-ncotro dacă ar putea scăpa de microbul meseriei.
Cred că pe cei mai mulţi jurnalişti care şi-au făcut bloguri tocmai asta îi atrage: faptul că, printr-un miracol (Dumnezeu a creat Web 2.0 şi a fost bine), se pot exprima fără un şef pe cap, fără un număr de semne sau de secunde de respectat, fără o politică editorială de urmat, fără aprobări, vize, probleme de producţie şi paginaţii încurcate. Este o libertate pe care bloggerii care nu fac parte dintr-o redacţie nu o pot percepe, dar pe care jurnaliştii nu sunt pregătiţi să o transforme în clasicul succes (de trafic, fidelitate şi reacţii) înainte de a se bucura de ea din plin. Este o joacă în care plăcerea cea mai mare este a jocului propriu-zis, nu a ocupării locului unu.
Pe de altă parte, jurnaliştii vin dintr-o lume în care audienţa/readershipul la care au acces sunt incomparabil mai mari decât ce poate oferi (deocamdată) bloggingul. Pentru ce s-ar bate? Au deja asta, după ce au făcut concesiile de calitate necesare. Jurnaliştii buni au învăţat că publicul mass-market este ipocrit: răspunde în sondaje că nu vrea bârfe şi subiecte derizorii, dar devorează de pe tarabe publicaţii cu titluri şoc şi se uită până-n zori la senzaţionale non-subiecte. Orice jurnalist (bun sau nu prea) ştie că "oleacă di siex, sânge şi scandal te fac vedetă". Mulţi practică prostituţia asta profesională la locul de muncă şi nu cred că ar dori să-şi aducă munca în spaţiul personal al bloggingului.
Care ar fi atunci criteriile de succes pentru un blogger? Dacă priveşti bloggingul ca pe o activitate cu un puternic caracter personal, atunci ar trebui să i se aplice aceleaşi criterii pe baza cărora apreciem dacă o persoană este un model de urmat sau nu. Criterii de calitate, nu de cantitate. Sigur că acestea sunt extrem de subiective - ce-mi place mie, nu-ţi place ţie - dar în asta rezidă tot farmecul, cred eu.
E ca în viaţă, de fapt. Când te lauzi că ai o mie de prieteni, poate că ar trebui să te întrebi unde naiba ai greşit ca să ajungi în halul ăsta.
Thursday, October 4, 2007
Borduriada în Sighişoara
Mă plâng unui prieten că am îndoit spoilerul de Subaru în vacanţa asta şi el mă consolează: "dacă ai Forester şi n-ai rupt spoilerul, n-ai trăit". Adică vrei omletă, sparge ouăle, neicuşorule, n-ai ce-i face.
Amicul mă supraestimează. Dacă ai Forester şi poţi face off-road uşor, asta nu te salvează de la a fi tălâmb în parcare, zău aşa. Pentru că nu mi-am îndoit plasticele explorând altceva decât sălbăticia urbană, într-o parcare bombardată din Sighişoara, sub ochii comunităţii locale, ieşită pe la uşi, pe la geamuri, să-l vază p-ăla de la televizor cum se face de kkt. Cei mai tari au fost doi moşuleţi tip Muppets, sprijiniţi de uşa unei prăvălii numită, cam dubios, Fa Trade Zhan SRL. Tătăicii au urmărit atent toate manevrele, iar când s-a auzit scrâşnetul celor 230 de CP opriţi de un bolovan, şi-au dat coate instant: "ţi-am spus eu că nu-l ratează?". Pe pariu că au făcut şi pariuri.
Aşa că sunt de două ori nemulţumit - o dată pentru că am păţit-o pentru amuzamentul comunităţii locale, apoi a doua pentru că toată brambureala din oraş mi se pare mai degrabă suspectă, ca şi cum cineva se grăbeşte să înceapă multe şantiere pe mulţi bani înainte să vină cine ştie ce alegeri neprietenoase.
Am mai văzut acest modus operandi. Primăria din Sighişoara a descoperit şmecheria de Bucureşti, sunt sigur, şi a imaginat o versiune locală a "borduriadei" din Capitală.
Aşadar, mare parte din centrul oraşului e străbătută de şanţuri, străzile au fost decopertate, peste tot sunt bolovani, conducte abandonate, movile de pământ şi pasarele de tablă. Dar, spre deosebire de bucureşteni, sighişorenii sunt ceva mai aţoşi cu primarul lor. Asociaţia Sighişoara Durabilă (condusă de-un neamţ, ce-i drept, ceea ce explică totul) face un scandal monstru, încercând să oprească înlocuirea pavajului original, din piatră de râu, în Cetate. SD a strâns sute de semnături şi, tot ca o deosebire faţă de Bucureşti, primăria locală n-are tupeul să ignore complet nemulţumirea cetăţenilor. Acum se schimbă pavajul numai în faţa primăriei, "ca să vadă lumea cum o să-arate", după cum explică trecătorilor şeful echipei de muncitori.
Toată afacerea pute de-ţi mută nasul din loc. În zona de "expoziţie", echipa numără vreo 15 haidamaci care se-ntrebuinţează straşnic, cărând nisip, ciocănind pavele, săpând şi nivelând. Mai încolo, pe unde se preumblă într-adevăr turiştii, e pacea de după covorul de bombe. Acolo, vreo patru muncitori cu veste fluorescente şăd cu orele şi cugetă plat la ce-i viaţa asta: fiecare profită cum poate, numai că unii iau banu', alţii nu pot fura decât ceva timp de odihnă.
RoBloggersSurvey 2007
Unii oameni par hotărâţi să facă şi un pic de research în blogosferă. Pas mal.
Fun, for those who like this kind of things (eu am completat).
Tuesday, October 2, 2007
Vila Sorcovella
Războinicul Luminii ot Pipera nu pricepe cum devine treaba cu civilizaţia asta, până la urmă.
Pe Bulevardul Aviatorilor, lângă palatul Duduii, ajuns sediu de partid, o altă superbă casă a sfârşit rău, în proprietatea lui Gigioc. Un trafic înţepenit ca o criză de lumbago m-a blocat, aseară, lângă acest palat, cumpărat anul trecut de însuşi Gigioc Becali (ca semn al prăbuşirii definitive a bunului-simţ în Ţara Românească).
Gigioc a pus cinci ghivece cu palmieri pe scara monumentală de la intrare şi reflectoare cu filtre colorate pe faţade, ca-n bancul acela în care ciobanul, ajuns la Operă, ştie fără greş de ce nu se-ncordesc prim-soliştii până la sfârşit: "păi dacă-i urmărea unii cu reflectoru', nene?"
Faţada e luminată cu un milion de lucşi - alb, bleu-neon şi galben-uriniu, la intervale de câte 3 minute, alternativ. Arcele delicate, ferestrele înalte şi mişcarea încrezătoare a structurii sunt expuse brutal cu această lumină de bâlci trecătorilor, cam ca în pornoşagurile ce aduc în plan-detaliu vulva şi mucoasele, spre bucuria gâfâită a puţopalmiştilor.
O clădire frumoasă trebuie iubită şi dezmierdată ca o femeie. Când o luminezi, aprinde-o, lasă-i misterul şi seducţia, promisiunea şi pasiunea. Pentru tine sunt toate, dar!
Gigioc, spune drept, gherţoiule, când îţi dezbraci femeia, o faci sub aceleaşi reflectoare?
