Concert pentru pian şi krauţi

"În fiecare marţi şi joi, la Imperium Pub - Sibiu, Str. Nicolae Bălcescu, Nr. 24, sub Volksbank (sic!) - Ciprian Oancea susţine concerte de piano-bar", ne informează http://www.sibiu2007.ro/. "Un pianist elaborat şi neliniştit", declamă http://www.peterexpress.ro/sibiu.doc. Joi seară, am căutat crâşma de sub banca poporului pentru a gusta neliniştea elaborată a lui Cipi.

Cipi şade în fundul unei pivniţe, la claviatura unei pianine electrice. Pentru a ajunge la el, cobori vreo 10 trepte, treci pe lângă o maşină de scris Underwood aşezată pentru decor pe un postament, o iei la dreapta pe lângă mese, păşind peste (sau pe, depinde de masa proprie) resturile unui ţambal, ce odihnesc sub un geam într-o groapă artistic luminată, cam cum vezi, în siturile arheologice ale comunei primitive, câte un craniu fără mandibulă, două tibii şi un ceaun spart (viaţa acum 10.000 de ani). O chelneriţă ce suferă, aparent, de comportament compulsiv-obsesiv se-nvârte prin pivniţă, aşează lumea, aduce băuturi şi verifică la fiecare 30 de secunde scrumiere, pahare, sticle şi pachete de ţigări.

În jurul lui Cipi sunt mesele pentru fumători. Cei care au doar viciul jazzului sunt trimişi ceva mai în spate - dar se vede treaba că market research-ul a fost perfect: la nefumători nu e nimeni, la fumători e claie peste grămadă.

Prind o masă, lângă un telefon de ebonită şi sub jumătate de trombon. De tavan atârnă, la fel de logic, un jug (fără boi, deocamdată). Lumina vine de la zeci de lumânărele - acea lumină care te face să pricepi dintr-o privire de ce bufniţele cu ochi mari au ochii aşa de mari. În faţa mea, două mese cu nemţi, 4 la una, 9 la alta. Mai încolo, o pereche de îndrăgostiţi. Restul decorului se pierde în fum.

Cipi are probleme cu pornirea instrumentului. Se agită, nemulţumit, scoate o lanternă din buzunar, caută prospectul, apasă butoane şi trage de cabluri. Un puşti - genul acela de puşti inexplicabil care înţelege cu adevărat cum funcţionează toate computerele astea - se desprinde de bar, calm ca descarceratorii la intervenţia numărul o mie, şi rezolvă impasul. Câteva acorduri fac proba. Cipi se aşează. În faţa mea, nemţii comandă un nou rând de bere "autohtonă", prietenii ştiu de ce.

Cipi începe optimist - Mona Lisa, Mona Lisa... Uşor deranjaţi, nemţii ridică instinctiv tonul. Un "Prozit!" strigat în cor animă atmosfera; urmează râsete groase, o fi fost şi vreo glumă, presupun, dar Cipi nu pare s-o guste. Demn, îşi munceşte clapele în continuare şi atacă o piesă din repertoriul internaţional al binecunoscutului (de către generaţia 55 plus) Clayderman. Bară, nemţii n-au auzit de domnul în chestie, nici cei din dreapta, nici cei din stânga. În spate, îndrăgostiţii nu mai cunosc pe nimeni, oricum. Cipi lasă o pauză sugestivă, dar publicul nu pricepe, ceea ce-l trimite în următoarea stare: respingerea ingraţilor care nu se ostenesc să aplaude. Let It Be, Let It Be... Zero. Apoi o Nocturnă chopiniană, interpretată cu un evident tuşeu funebru, care are doar curiosul efect de a înteţi setea nemţilor. Chelneriţa mai transportă un rând şi tranzacţionează cu mişcări de scamator pahare pline pentru pahare goale. În toată rumoarea, Cipi se simte uitat de soartă şi abandonat de mamă. Strigă după ajutor: "Are You Lonesome Tonight?" Pe dracu' lonesome, lumea se distrează copios, ca în reclama la Sprite în care e cool să te bucuri de necazul altuia. Cipi suferă ca un câine pianist închis într-o pivniţă cu nemţi la mese şi ţambale îngropate în pardoseală: "Feelings, Nothing More Than Feelings..." Fillings, More Fillings, sunt de acord nemţii, şi fac semne spre psiho-chelneriţă.

Dar, când totul pare pierdut, o şansonetă tradusă freestyler pentru pianină electrică atrage atenţia. Ciprian Oancea, pianist elaborat şi neliniştit, primeşte primele aplauze, la 25 de minute de la începerea concertului. Cipi e român, deci recunoscător când e băgat în seamă de şmecheri. În loc să le arunce nemţilor lanterna-n cap, greşeşte fatal: Fur Elise, chiar Fur Elise, direct din Nemţia pentru germanii care l-au aplaudat. Încheie cu gest de mare solist, scuturându-şi coama şi lăsându-şi mâinile să plutească peste claviatură.

Zee Germans n-au remarcat nimic. Cipi încremeneşte o clipă, apoi se ridică, face 5 paşi, deranjând vreo 3 mese, şi se-ndreaptă spre ceea ce, în această cârciumă, se cheamă "Aleea Filozofilor", dar nu e decât un mic grup sanitar, credeţi-mă. În timp ce Cipi îşi dă frâu liber sentimentelor în singurătate, nemţii cer nota, pregătindu-se de plecare.

Până la urmă, nemţii ăştia, tot nişte krauţi. Părerea mea.

citeste in continuare...

Confortul prin absenţe

Cât stă acvariul la "ciclat", am făcut un experiment simplu: am plecat, hoinar, prin ţară, pentru a vedea dacă există viaţă în afara Capitalei. Veste bună: nu doar că există, dar e chiar inteligentă, mult mai inteligentă. Aşadar, Bucureştiul are, de ieri, un nou atribut: m-a făcut să descopăr confortul prin absenţe.

Enter Sibiu, Capitala Europeană a Culturii în 2007, un oraş cu o grămadă de lipsuri, prin comparaţie cu locul meu de naştere. De exemplu, lipsesc încrâncenarea trecătorilor, încruntările, aerul de zombie al milioanelor de agitaţi din Bucureşti. La Sibiu am văzut chiar şi zâmbete pe stradă, ceva ce credeam că, de fapt, acasă e interzis prin lege.

Lipseşte mizeria de pe străzi. Lipsesc gunoaiele în centrul oraşului, scuipaţii pe trotuar şi chiştoacele aruncate în rigole. După multă vreme, m-am simţit din nou vinovat la gândul că mi-aş putea arunca ţigara pe jos.

Lipseşte traficul din Bucureşti, lipseşte poluarea, lipseşte praful. Un taximetrist a încercat, politicos, să mă contrazică, spunându-mi că, totuşi, sunt prea multe maşini în Sibiu. I-am replicat, cu politeţea adesea neînţeleasă a unui bucureştean get-beget, că habar n-are despre ce vorbeşte, să vină în Capitală ca să vadă diferenţa.

Lipsesc cerşetorii din intersecţii. Lipsesc asfaltările şi re-asfaltările fără rost din aceleaşi intersecţii. Lipsesc bordurile de beton şi şmecheriile din jurul acestei afaceri. Lipsesc termopanele de plastic alb, balustradele de inox, zugrăvelile ţipătoare şi arhitectura vomei, care urâţesc Capitala. Lipsesc SUV-urile de fiţe, frezele de fiţe, ţoalele de fiţe. Lipseşte Becali, desigur. Toate aceste lipsuri m-au făcut să mă simt confortabil în acest oraş.

Dar cel mai puternic m-a surprins o absenţă anume: cea a neîncrederii în străini. Nu vorbesc numai de zâmbetele, încurajările şi indicaţiile oferite străinului de oraş. Însă în Sibiu pare să lipsească mefienţa aceea care guvernează viaţa oricărui bucureştean: nu vorbi cu necunoscuţi, nu cere ajutor, că degeaba o faci, nu te lăsa păcălit de nimeni. În Sibiu este încă vremea inocenţei, din acest punct vedere.

Adică, spuneţi-mi sincer: în ce parc din Bucureşti s-ar putea întâmpla ca o bunicuţă ce se plimbă pe-nserat cu nepoţica de 5 anişori, patent înger blond-buclat cu ochi albaştri, să oprească un hăndrălău nebărbierit, cu vestă militară, bocanci jerpeliţi şi cu privirea ascunsă-n ochelari de soare, pentru a-l întreba, zâmbind: „nu vă supăraţi, domnule, n-aveţi un cuţit la dumneavoastră? N-am cu ce să tai mărul fetiţei...”

citeste in continuare...

Zen d'acvariu (I)

Sunt în concediu - adică nu mă duc la redacţie, mai precis. Nu răspund la telefoane, nu mai citesc ziare, nu mai deschid televizorul, nu mai ascult ştiri. Pentru mine negarea negaţiei înseamnă, zilele acestea, doar cărţi, câte un blog-două, mâncărică şi oleacă de somn.

Dar şi o nouă febră cu ameţeli şi emoţii inexplicabile: acvaristica.

Aud că prin lume se răstoarnă carele cu şmecheri la DNA, că prin Parlament se numără bob cu bob voturi pentru o moţiune de cenzură. Vorba Paraziţilor: "Mă doare-n (rimă)". La mine acasă sunt alte pasiuni, ce ţin de peşti, nisip, "substrat", "ciclare", temperaturi etc.

E o lungă poveste... Aş zice un prim episod (şi dacă e ceva interes, poate mai vine şi altul).

La vârsta mea, descoperirea unui nou hobby este o provocare periculoasă pentru respectul de sine. Treaba asta cu peştii-n bol poate părea simplă - mie aşa mi s-a arătat, dar numai până la prima conversaţie cu un "specialist". Mi-am dat seama abia la jumătatea discuţiei că-l ascultam cu falca-n jos. Era însă prea târziu să mai dau înapoi - seamănă cu una dintre acele faze adolescentine în care regreţi că te vei arunca în zăpadă de la etajul 2 abia când te-ai căţărat pe pervaz. Gaşca urlă-n spate a încurajare - dacă te opreşti acum, ştii că o să fii masculul omega al grupului pentru tot restul şcolii, aşa că mai bine un picior rupt decât dispreţul "prietenilor".

Am găsit "specialistul" într-un pet-shop şi atât mi-a trebuit, să-i spun că vreau să-mi iau un acvariu şi peşti. M-a privit ca pe-un sifon rece în mijlocul Saharei... şi s-a dezlănţuit. A turuit 30 de minute, a demontat şi montat echipamente în faţa mea, a explicat, descris şi lăudat treaba asta cu acvariile cu o asemenea pasiune încât mai aveam puţin şi cumpăram tot magazinul. Am fost înfrânt după primele 5 minute, dar lovitura de graţie a venit, cu eleganţă, la una din singurele încercări (timide) pe care le-am făcut ca să scap. Dar tu, tu ai vreun acvariu, l-am întrebat? "Unul? Am 35!", şi mi-a arătat cu un gest larg peretele din spatele lui.

A fost exact acel moment: adică dacă ăia pot sări în cap, eu de ce n-aş putea?

Ei bine, asta am exersat a doua zi, întreaga zi. V-aş putea povesti (dar numai dacă cereţi asta) cum e să cari cu găleata 100 de litri de apă într-o cutie de sticlă în mijlocul sufrageriei, cum e să speli 15 kile de pietriş în lighean, cum e să montezi un "filtru extern" care seamănă cu un mini-reactor nuclear, şi cum e să întrebi dacă "termometrul ăsta se lipeşte şi când e apă-n acvariu", ca să primeşti, pe lângă priviri pline de milă, şi răspunsul umilitor "ştiţi... termometrul ăsta se lipeşte pe dinafară, nu pe dinăuntru".

Vreţi să ştiţi cum e cu peştii? Care peşti? V-am spus că nu e simplu. Peştii mai încolo, după ce se "ciclează" acvariul, vreo două săptămâni. Ce-i aia "ciclat"? Ei bine... Cică trebuie lăsat cu toate alea mergând ca să se dezvolte nuş'ce "colonii de bacterii trebuincioase". Mie treaba asta cu bacteriile care colonizează mi se pare cam suspectă, am mai văzut-o în frigiderul meu din burlăcie şi nu mi-a plăcut. Dar te pui cu "specialistul"?

Şi să mărturisesc şi de unde vine febra asta. Dintr-un restaurant. De la Capriciosa, mai precis, unde (pe vremea când nu eram în concediu) mâncam la amiază cu Tavi, Mihai şi Cornel. La Capriciosa e un acvariu imens, iar cea mai mişto masă e cea de lângă el. Stai cu îmbucătura încremenită-n furculiţă şi te holbezi la peşti. Ai o stare de linişte şi fericire, ca o lobotomie instant fără traume post-operatorii. Peştii înoată, tu te uiţi la ei, ei înoată, tu te uiţi... Nu? Ce ziceam?

Zen d'acvariu, ce să mai vorbim...

citeste in continuare...

Faszination TV

Câţiva domni pe care-i citesc constant (cum ar fi domnul şi domnul) cât şi alţii pe care nu prea-i vizitez (de exemplu domnul şi domnul) au experimentat montagne-russe-ul întâlnirii cu televiziunea de ştiri.

Dragul meu Valentin Silvestru (plecat prea repede) povestea într-o schiţă propria-i experienţă. Pe scurt (şi poate nu tocmai exact, dar mă va ierta, dacă mai este preocupat de asemenea nimicuri), echipa de televiziune l-a anunţat cu două ore înainte că ar vrea să-i ia un interviu, apoi a întârziat două zile. Când au venit, meseriaşii i-au mutat mobilele-n casă, i-au scos toate aparatele din priză, i-au mâncat mâncarea şi i-au băut coniacul. Au înregistrat trei ore de interviu şi au răsturnat vitrina la plecare. Familia victimei a strâns cioburile, a pus vesela bună, s-a aşezat la masă în faţa televizorului, dar nu înainte de a-şi anunţa rudele, prietenii şi duşmanii.

Ei bine, la televizor, eroul a apărut numai într-un cadru fulgurant, încuviinţând cu un "mda" împăciuitor una dintre aserţiunile reporterului.

Aşişderea, domnii de mai sus par să fi trecut prin toate emoţiile acestei prime întâlniri. Inevitabil, au urmat niscaiva dezumflări.

Nu e vina nimănui. Până la urmă, nici cea mai frumoasă femeie nu poate oferi mai mult decât ce are. Şmecheria e să-i zâmbeşti şi după, nu numai înainte.

citeste in continuare...

Oglindă, oglinjoară

Ori îmbătrânesc, ori eu chiar eram mai bun. (De îmbătrânit, îmbătrânesc sigur).

Printre multele îndatoriri nefericite ale funcţiei care (vremelnic) mi-a fost încredinţată, intră şi cea de a intervieva, în vederea angajării, varii candidaţi şi candidate pentru nobila meserie de jurnalist.

E o activitate veselă precum meduza-n soare. Eu credeam că geniul e rar, dar se vede treaba că, de fapt, normalitatea e cea care a dispărut prima.

Ultimul exemplu, azi la amiază. Vine o tânără - ca multe alte tinere din oraşul ăsta - prietenă cu fast-foodul şi inamică a pieptenului şi se aşează pe un scăunaş în faţa mea. Tocmai a intrat la Jurnalism "la privat" şi ar fi momentul să se angajeze într-o redacţie. Îmi spune asta repede, ajutată fără îndoială de noua limbă română ce aud că se practică prin curtea şcolii. O ştiţi, cea în care cuvintele sunt mai scurte pentru că nu mai e kewl să pronunţi şi vocalele. Ce rămâne după masacru se scuipă printre dinţi încleştaţi, în rafale ce te fac să crezi că o să primeşti imediat ce se termină şi un pumn în nas.

"Păi, şi ce mai citeşti?" - încerc eu un început de conversaţie. Fuarte wrong, cum s-ar zice. "Nu citesc, că nu-mi place". Cum aşa, nimic-nimic? Care a fost totuşi, ultima carte? "Ăăăăăăăă..." - un "ăăăă..." pe deplin lămuritor, scos, prin scurt-circuitarea creierului, direct dintr-o gură prea-plin rujată. Brusc, o tresărire: "A! Ştiu! Pentru bac." Ce anume pentru bac? "Aia... Baltagul." Ah! În regulă, mai bine mai târziu decât niciodată. Povesteşte-mi. "Glumiţi?" Chiar aşa, ce glume proaste scot şi eu. "Nu mi-a plăcut deloc". Mă rog, chestie de gust, nici eu nu tânjesc după Dostoievski, de exemplu. Spune-mi atunci o carte, un roman favorit, care totuşi ţi-a plăcut, care ţi-a atras atenţia... "Păăăăăăăi... Ştiu!" Ura! "Femeia arsă". E rândul meu să mă simt prins pe picior greşit. Cine-a scris-o? "Pe femeie? Nu, era arsă." Nu, în fine... Cartea, cine a scris cartea, nu femeia, futu-i. "Nu ştiu". Aha. Buuun. Dar despre ce era? "Nu ştiu, n-am citit-o".

Mă uit, complet prostrat, la creatură. Ce mi se-ntâmplă? Sigur mă filmează zbanghiii ăştia din redacţie. Niţică demnitate acum.

Păi nu ziceai că ţi-a plăcut? "Păi mi-a plăcut titlul, da' n-am citit-o, doar am văzut coperta".

Deodată, totul devine o provocare profesională. Ce naiba, am avut şi interviuri mai grele şi n-am izbucnit în râs, trebuie să pot, trebuie să pot.

Ce calităţi trebuie să aibă un jurnalist? "Să aibă tupeu şi curaj". Ei bine, poate se uită doar la OTV. Ce-a fost la 1 Decembrie 1918? "Nu-mi place istoria". Nişte prim-miniştri ştii? "Nu suport politica". Auzi, da' de ce vrei tu să fii jurnalist? "Păi îmi place să vorbesc şi sunt o persoană dinamică".

Mă întreb dacă a durut-o vreodată capul.

Dar fata de pe scăunaş, studentă la Jurnalism "la privat", n-are nici o vină. În fond, asta e imaginea pe care tagma jurnaliştilor o oferă publicului din România, de ani de zile: oameni care vorbesc repede la televizor, despre orice, la orice oră, cu oricine şi oricum. Semnăturile de calibru ale presei româneşti sunt cunoscute doar în măsura în care se văd la teveu. Vrea şi ea să fie "jurnalist", adică să turuie mult şi "dinamic".

Dacă presa e oglinda societăţii, atunci astfel de candidaţi sunt oglinda noastră, a jurnaliştilor.

citeste in continuare...

Bătaie la bodegă

Ce adunătură de lunatici, oamenii ăştia care ne conduc.

În aprilie, Parlamentul reunit a aprobat remanierea Guvernului. Azi, abia 5 luni mai târziu, Senatul a respins tocmai Ordonanţa de urgenţă prin care este exprimată aceeaşi remaniere. Rezultă ceea ce "specialiştii-n drept" numesc "o situaţie juridică fără precedent" - adică o bulibăşeală nemaiîntâlnită, cum am zice noi, ăştia, profanii din electorat.

Guvernului i-a căzut însă pe cap nu doar haloimăsul din Senat, ci şi răzbunarea DNA împotriva a doi miniştri: Zolt Nagy şi Tudor Chiuariu. Parchetul Anticorupţie a cerut comisiei prezidenţiale speciale acordul pentru începerea urmăririi penale împotriva celor doi.

'Ai nu mă-nnebuni, Ziţo! Aş fi putut crede, dacă nu s-ar fi întâmplat fix a doua zi după ce două ziare au publicat extrase dintr-un teribil raport al CSM cu privire la o altă bulibăşeală nemaiîntâlnită (altundeva decât pe Dâmboviţa): modul de "lucru" al procurorilor DNA.

Asta nu-i politică, e o cafteală de bodegă. Canci tehnică, nema metodă, ioc eficienţă. În schimb, multă vâjâială, câte o straşnică lovitură la ţurloaie, urmată de o contră cu genunchiul la lingurică.

Cel mai tare e însă chiar Călin Popescu Anton Tăriceanu. Bătut măr, pocnit în freză ba de preşedinte, ba de PD, ba de PSD, şutuit de colo, împins cu faţa-n fasole la-mpărţirea ciolanului, trântit prin băltoace, luat la mişto întruna, Călin Anton este ciuca bătăii în clasa politică, deja dintr-a-ntâia, de când l-au făcut premiant.

E ca-n bancul cu ursu' şi vânătoru'. "Mă, tu ori eşti prost, ori îţi place".

citeste in continuare...

4, 3, 2

Tot ce am încercat să uit mi-a înfipt în inimă filmul ăsta, sâmbătă seară. Tot ce-am trăit, într-o vară cumplită din 1988, am retrăit sâmbătă seară. Toate umilinţele, spaimele, sfârşiturile despre care nu vorbesc niciodată mi-au rânjit din nou.

Tot ce uram. Tot ce respingeam. Tot ce mă rugam să dispară, pentru totdeauna. Întreg coşmarul, acum scriptat, filmat, montat şi pus pe ecran, înfricoşător de autentic.

La final, sala tace. Puştani şi puştoaice ajunşi mai degrabă din snobism la această proiecţie se uită-n jur, cam năuci: "ce-a fost asta?"

Pentru voi, e numai ce-ar fi putut să fie.

citeste in continuare...

Moartea cerebelului pe A2

Eu, unul, nu prea m-am plâns până acum de autostrada A2.

Sigur că nu e o propriu-zis autostradă, dar măcar e o îmbunătăţire faţă de drumul morţii pe care-l foloseam până acum. Adică, să fim serioşi, poţi supravieţui 150 km fără o toaletă (că pe drumul vechi multe erau, ce să spun) şi nici nu ţi se anulează capacitatea de a şofa dacă panourile de informaţii nu funcţionează (de parcă mi-ar fi pus covrigu-n mână cu ştiri despre ceaţă şi polei pe ecrane luminoase). Cât despre telefoanele de urgenţă, ei bine, mi se pare că erau nimerite acum 20 de ani. Acum, presupunând că mai poţi, decât să alergi 1 km ca să anunţi pe gratis că ai dat-o cu roatele-n sus în şanţ, mai bine scoţi mobilul - sau rogi un gură cască s-o facă pentru tine, că în Rumînika tot neamu' se opreşte la un accident.

Dar, potrivit unei misterioase legi ce guvernează locuitorii acestei ţări, orice îmbunătăţire este compensată de apariţia a noi comportamente imbecile care anulează avantajele evoluţiei. Au românii o rezistenţă la înaintare, ceva de speriat.

Iată câteva exemple.

1. Pentru că natura are oroare de vid, banda a doua trebuie ocupată imediat. Pe această bandă se merge ori cu maximum 90 km/h ori cu minimum 180. Flash-urile stroboscopice şi plasarea în fundul inamicului, la intimidare, sunt obligatorii pentru orice mitocan ce-şi respectă condiţia. Victimele se pot răzbuna oricând, însă, contraatacând de pe-a-ntâia pe-a doua la surpriză, taman în faţa unui grăbit. Trânteşte ăsta talpa pe frână, cu moartea-n priviri? Foarte bine, las-că s-a-nvăţat minte!

2. Autostrada este unica şansă de anulare instant a ierarhiilor. Viaţa reală e mai aşezată. Însă pe A2, dacă e condusă de un tembel sigur pe sine, orice rablă poate depăşi operele de artă ale industriei auto. Trece pe lângă tine un cadavru de tablă într-o trombă de ulei ars, cu acceleraţia-n blană. Îi flutură aripile şi-i fulează roţile. Balotul legat cu sfoară de rufe pe portbagaj se zdruncină în agonie. Pe după geamuri, 5 grobieni îţi arată dinţii într-un rânjet de rău augur. Mai pe seară, le vezi rudele la ştiri, hăulindu-şi durerea despărţirii printre medicii de la SMURD.

3. Cu cât mai lente sunt camioanele care circulă pe A2, cu atât mai important este ca acestea să se depăşească reciproc, de fiecare dată când destinul le face să se întâlnească. O asemenea depăşire se poate lungi pe kilometri. Şoferii - mai mult ca sigur duşmani de moarte - se scuipă şi se înjură în timpul sforţării supramecanice a maşinăriilor pe care le guvernează (dacă nu credeţi, ia verificaţi voi!). În spatele lor se strâng muritorii, înjurând cu spume în speranţa măcar a unui armistiţiu, dacă nu în tranşarea conflictului.

4. Asta e nouă şi am încasat-o chiar azi dimineaţă. A2 s-a transformat în Drumul Balastului. Zeci de basculante încărcate ochi cu pietriş vuiesc cu 130 km/h înspre Capitală, de parcă bucureştenii ar fi descoperit în sfârşit secretul de a scoate bani din piatră seacă. Firesc, basculantele ar trebui acoperite cu prelate bine strânse. Firesc, pentru că trăim în propria noastră ţară, prelatele sunt legate doar la un capăt, ca flamurile cenuşii ale Hoardei Apocalipsei. Firesc, din bene zboară pietre. Culmea, am apucat să şi văd vreo două, şuierând într-o clipită pe lângă mine, iar norocul m-a părăsit la a treia. Am încasat un suvenir pe parbriz de la aceşti şoferi ai iadului - mă aştept ca fisura să se extindă pe toată lăţimea în cel mult o lună.

În fond, de ce dreaq nu mai merg eu cu trenul?

citeste in continuare...

Afaceri, afaceri

Statul român a mai dat o lovitură de moarte capitalismului. 57 de milioane pentru Automobile Craiova sună ca bacşişul unui contract adevărat, nu ca un contract adevărat.

Pupăturile din Piaţa Endependenţii, transmise live de canalele de ştiri, au exclus întrebările presei. Nu poţi lăsa orice neica-nimeni cu microfon anânat de gât să strice bucuria darului, chiar dacă toată lumea-i vede dantura lipită cu Fix-O-Dent.

Marele FORD (Fix Or Repair Daily) se alege astfel cu o voioasă ciurdă de băştinaşi dotaţi cu strunguri, undeva la capătul lumii, într-o ţară despre care americanii nu sunt siguri că, dacă într-adevăr există, nu care cumva e în război cu ei.

Guvernul român scapă, chiar dacă ruşinos, de aceeaşi ciurdă, care mai avea puţin şi ţipa de foame pe străzi, mitocăneşte, taman înainte de alegeri.

"Vânzarea" Automobile Craiova se înscrie în lungul şir al marilor afaceri pe bani mici făcute de statul român: SIDEX, IMGB, ALRO, Petrom etc.

De partea cealaltă, demonizatul Patriciu, înghesuit de acelaşi stat român prin aresturi şi parchete, îşi găseşte timp şi energie pentru a vinde Rompetrol în mare stil, cu un profit ce-l aruncă pe primul loc în Top 300.

Şi mai interesant este că, acum, toată lumea încearcă să-i vândă lui Patriciu câte ceva (iar zvonurile vorbesc şi de altele, veţi vedea zilele următoare).

Vorba colegului Moise, cred că lui Patriciu îi e greu acum să-şi cumpere şi o pâine de la colţ.

citeste in continuare...

Tradiţia tăcerii

Preşedintele se operează (din nou - stabilind astfel o nouă premieră, singurul preşedinte în funcţie care trece pe la bisturiu de două ori, şi încă în primul mandat). Preşedinţia, potrivit tradiţiei, nu a anunţat decât după ce informaţia a răsuflat şi a înnebunit redacţiile. Bietul Valeriu Turcan, s-a trezit cu telefonul blocat de presă...

Nu cred că Preşedinţia şi-ar permite să mintă acum şi să spună că e vorba de "o intervenţie chirurgicală de rutină", dacă n-ar fi aşa. Tiroida se operează, spun mai mulţi medici, mai ales când e vorba de un nodul, fie el malign sau benign. Sper din toată inima că, fiind vorba de "rutină", nu e nimic grav sau îngrijorător. În plus, cred că preşedintele ar repeta figura cu o clinică faimoasă din străinătate, pe cheltuiala familiei sale, dacă ar fi vreo bănuială neagră la mijloc. (Sigur, ar putea oricând să aducă medicii străini aici, dar asta ar fi chiar o uriaşă pleasnă peste ochii corpului medical român).

Ce mă agasează însă este tradiţia secretului revelat prin presiune, de care vorbeam în deschidere. Toţi demnitarii români îşi ascund problemele de sănătate de parcă nu s-ar putea îmbolnăvi de altceva decât de boli venerice. Orice operaţie, fie ea de rutină sau majoră, este învăluită în perdele de fum, deplasări mascate la medic, acrobaţii de program şi tactici de abatere a atenţiei, ca şi cum, prin lege, bisturiul ar echivala cu demiterea instantanee.

Prima mea ştire de televiziune, în 1994, a fost despre blocajul informaţional ce înconjura operaţia (tot de rutină) a unui ministru al sănătăţii. Aiuritor a fost când, după ore întregi de presiuni, rugăminţi, ameninţări şi linguşeli, directorul spitalului respectiv a acceptat totuşi să dea un comunicat, dar a refuzat categoric să pună pe cineva să-l citească (măcar) în faţa camerei.

E o dezbatere interesantă aici. Ca jurnalist, favorizez comunicarea şi transparenţa, n-am ce face. Cred că e dreptul opiniei publice să ştie dacă aceia care conduc sunt într-adevăr capabili să o facă - din punct de vedere medical, în acest context.

Pe de altă parte, nu pot nega dreptul fundamental al pacientului de a menţine discreţia asupra afecţiunilor sale, cât şi inviolabilitatea secretului medical.

Din păcate, nici unul dintre specialiştii în comunicare ce gravitează - sau au gravitat - în jurul figurilor publice ale României nu au găsit calea de a apropia aceste două poziţii, aparent ireconciliabile.

Ca jurnalist, mi-aş dori să beneficiez de informaţii corecte şi suficiente în privinţa stării de sănătate a preşedintelui României, fără însă a-l jigni sau a-i jigni familia. Şi, ca o excepţie, în acest caz mi-aş dori să mi se ofere aceste informaţii, nu să alerg eu după ele. Pentru că muţenia şi opacitatea nu fac decât să stârnească jurnaliştii, învăţaţi să sape până dau de aur.

Problema e că aurul e rar, şi până la el găseşti roabe de balast (ca să nu zic, de-a dreptul, rahat). Veţi vedea, zilele următoare, o grămadă de zvonuri, interpretări abracadabrante şi, la drept vorbind, prostii monumentale în presă, toate în conexiune cu starea de sănătate a unei persoane. Jurnaliştii şi "analiştii" care le vor deversa nu sunt, de fapt, vinovaţi, decât în măsura în care nu vor rezista tentaţiei (dulci) de a fi primii care spun ceva (chiar o idioţenie).

O mare parte din vină va sta la capătul celălalt, unde e lacătul. Pentru mine, această opacitate semnifică o profundă lipsă de încredere a conducătorilor în judecata celor conduşi.

citeste in continuare...

Zânii gropilor şi rechinii asfaltărilor

Gândul scrie azi despre harta gropilor din Bucureşti. Din şoselele Bucureştiului, adică. Harta e alcătuită de către Brigada de Poliţie Rutieră şi, zice autorul, e raportată periodic celor responsabili să întreţină drumurile.

La drept vorbind, întotdeauna mi-am închipuit că undeva, în acest oraş, trudesc nişte anonimi, bine intenţionaţi de altfel, care se plimbă prin oraş şi notează gropile, pentru a anunţa mai departe. Am crezut mereu, aşadar, că sunt doar o mână de oameni-minune, dotaţi cel mult cu biciclete Tohan, genunchi fragili, epuizaţi de ore suplimentare, sufocaţi de lucrări restante, adică un fel de zâni buni ai bucşelor şi pivoţilor. În fond, cât poţi pedala zilnic prin nebunia asta de oraş? D-aia, mi-am zis, nu se repară niciodată unele drumuri, pur şi simplu pentru că zânii gropilor nu apucă să le contabilizeze. Cum ar fi, de exemplu, cele aflate pe drumul meu de acasă la redacţie şi viceversa, câteva gropi ce sfidează eternitatea, cunoştinţe vechi ce-mi rânjesc din ce în ce mai larg la fiecare întâlnire. Eu, unul, îmbătrânesc cu fiecare revedere şi reflexele-mi scad: probleme îmi pun acum doar hârtoapele nou apărute. În bătăliile maşinii mele cu gropile din şosele, mă tem de ambuscade, iubesc în schimb războiul poziţional, de tranşee.

Dar zânii buni nu există, cum nu există nici Moş Crăciun (ho! e un blog pentru adulţi); sunt doar mii de agenţi de poliţie, dotaţi cu Passat 4x4 şi Logan (şi cu ARO, cei mai fraieri), câte doi, câte 4, cu staţii de emisie recepţie, cu proceduri şi trasee de patrulă. Încercaţi să citiţi întreaga listă întocmită de ei. E ca descrierea unui ciur, por cu por. Oamenii îşi fac treaba bine, fără nici o îndoială.

Sau poate nu?

Poate că-şi fac treaba temeinic, dar nu neapărat şi repede. N-au cum. Gândiţi-vă la administraţia publică românească, la modul neiertător în care-şi complică existenţa şi înnebuneşte solicitanţii. Cât nămol pe teritoriul birocraţiei autohtone, câtă vâscozitate de învins pentru a obţine cea mai banală informaţie... Oare cât timp le-a trebuit agenţilor de poliţie ai Capitalei să raporteze cu atâta precizie gropile oraşului? Cât o fi durat ca aceste date să fie centralizate, eventual după o a doua şi a treia verificare? Câte semnături or fi trebuit strânse, câte ştampile trântite şi câte apostile scrijelite pe marginile dosarelor în chestiune? Câţi bani o fi costat această cartografiere a ruşinii unui oraş?

Ceea ce ne duce la imaginea ineficienţei crunte a celor care, de fapt, trebuie să şi repare aceste drumuri. Aşadar, mii de oameni petrec luni de zile să numere gropi în asfalt. Normal ar fi ca, la sfârşit, harta să fie complet depăşită. Să râdem de poliţişti şi să ne supărăm că se ocupă de prostii în loc să ne apere de toate relele. Dar harta e depăşită în alt sens. Ea este veşnic neterminată, mereu incompletă, precum istoria lumii, ca o bizară Gropopedia în care oricine poate adăuga orice. În timp ce poliţiştii numără, gropile prosperă şi se înmulţesc, într-o epidemie de carii în asfalt pe care proprietarul o ignoră, în ciuda tuturor durerilor şi blestemelor. Sute de mii de şoferi cunosc şi pot evita de-acum cu ochii închişi, la milimetru, gropile Bucureştiului. Numai cei care trebuie să le repare ignoră molima.

Harta gropilor nu este pentru primării. Ar trebui să le spunem acestor nemuritori Pristanda că andrisantul e, cum ar veni, greşit. Harta ar trebui să fie oferită, cu ironiile de rigoare, tuturor celor care mai sunt într-atât de imprudenţi încât să-şi ia carnet de conducere în Bucureşti. În fond, şoferii sunt cei care explorează acest teritoriu sălbatic, şi nu companiile de asfaltări.

Cred, cu tărie, că gropile oraşului merită semnalate, pe această hartă, printr-o traducere liberă a vechiului avertisment, hic sunt leones: "aici sunt banii dumneavoastră". Ştiu, ştiu... L-a mai folosit cineva.

Păi... tocmai de aceea.

citeste in continuare...

Iarna, noaptea dorm

Cumpăr mitralieră de tanc, tip Gatling, cu stoc aferent de cartuşe incendiare, cu vizare laser, în perfectă stare de funcţionare.

Aş monta afetul pe balcon, la mine la etajul IX. Pe la 3 dimineaţa, ar suna ceasul, mi-aş face o cafea, mi-aş lua scăunelul şi aş ieşi la aer, deasupra bulevardului Unirii. Aş chema un vecin să ţină banduliera şi să nu mă lase să adorm în post.

Când s-ar auzi, de la vreo 2 km, oroarea apropiindu-se, m-aş ridica în picioare, m-aş propti cu picioarele în pragul uşii, aş apuca mânerul mitralierei mele cu amândouă mâinile şi aş viza atent, cu un rânjet nebun, aplecat peste culată.

Aş trage serii lungi, evident, trimiţând rafale de ură pe ţevi. Ra-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta... KABOOM. Dacă aş nimeri măcar 3 dintre cei 20 de motociclişti ai iadului care fac curse noapte de noapte, prin defileul de beton al bulevardului, aş fi mulţumit. Aş savura flăcările, exploziile, artezienele de carne sfârtecată, schijele incandescente, urletele de agonie. Aş glumi apoi, relaxat, cu echipele anti-tero care mi-ar intra pe ferestre, în nori de cioburi.

Nu vorbesc serios, normal. De fapt, îmi face mare plăcere să mă trezesc noapte de noapte în urletul unor motoare supra-turate care scuipă gaze arse prin tobe minimaliste. Toate alarmele cartierului se trezesc şi ele, odată cu mine, câinii urlă, geamurile vibrează. O feerie. Le transmit "băgaţi-vi-le-n cur"tuturor buboşilor care cred că a fi mascul înseamnă să trezeşti cartiere întregi cu o pârţâitoare pe 2 roţi.

Oricum, de când m-am mutat aici, a început să-mi placă iarna. Dar numai acea iarnă cu zăpadă groasă, cu polei, cu viscol, cu zloată măcar... Orice care să ţină motocicletele sport în garaje.

Iarna, noaptea dorm.

AMR 3 luni.

citeste in continuare...