Mai avem speranţă

Atipic pentru acest blog, dar aş fi egoist să nu vă-mpărtăşesc şi vouă: Sabina Dimitriu, un fotoblog tulburător al unei fete ce musteşte de talent şi forţă de exprimare. Mă simt mărunt, mediocru şi inutil, cu toate cuvintele mele învârtite, atunci când văd asemenea imagini.

citeste in continuare...

Ruleta românească (text în joacă... şi nu prea)

O mare nedreptate se face poporului rumîn. Naţie mică, fără amploare şi lipsită de aplomb, Rumînia cască gura a pagubă la gloria nepieritoare a două invenţii diabolice, despre care s-au scris romane şi s-au făcut filme, în timp ce deţine propriul său patent pentru nemurire prin sacrificiu.

Vorbesc despre ruleta de cazino şi despre ruleta rusească. Despre acestea ştie toată lumea. De ruleta românească nici măcar toţi românii nu sunt conştienţi, chiar dacă ea este practicată de milioane dintre ei, zi şi (mai ales) noapte.

Ruleta de cazino se joacă în lux. Cea rusească, mai practică, potrivit fascinaţiei pentru tehnologie robustă a inventatorilor ei, poate fi practicată oriunde, fără mari fasoane. Cea românească se joacă pe şosele.

Cele două tipuri binecunoscute de ruletă sunt identice în profunzime, deşi aparenţele fac amatorii să creadă că ar fi complet diferite. Ambele provoacă descărcări masive de adrenalină. Ambele se practică în prezenţa unui public înnebunit de presimţirea sângelui. Ambele pot ucide. Potrivit acestei categorisiri, ruleta românească este sora bună a celorlalte, acelaşi lucru, numai că într-o altă exprimare. Avem descărcări masive de adrenalină la volan? Păi treceţi noaptea prin satele întunecate ale patriei, ferind pedeştrii, bicicliştii şi căruţaşii camuflaţi pe marginile drumului şi aveţi garanţia mâinilor încleştate pe volan, urechilor ţiuind de concentrare şi a unei perechi de ochi mijiţi. Avem public presimţind sângele? Să fim cinstiţi, câţi dintre noi se pot lăuda că n-au auzit avertismentele venite de pe tărâmul isteriei incipiente, de pe locul din dreapta: „mai încet, dragă, ce, vrei să ne omori?”. Şi, cum adică, ruleta românească nu ucide? Vă desfid să demonstraţi asta – dintre toate trei, varianta autohtonă e cea mai eficientă, cea care spulberă nu un creier, ci mai mulţi dintr-un foc. Iată un domeniu în care suntem, şi noi, eficienţi şi productivi. De ce să n-avem şi noi, vorba marelui I.L., faliţii noştri, dar unii pe care, aş adăuga, să-i cunoască şi să-i respecte, măcar de frică, o lume?

Pe de altă parte, dacă e să vorbim despre mecanica prozaică a unui joc care-ţi poate sfârşi viaţa, toate au părţi care se-nvârt, ţăcăne şi sar, ghidate de rulmenţi şi angrenaje, fiind lubrifiate nu atât cu ulei pentru mecanisme fine, cât de hazard. La cazino, numerele se rotesc ameţitor, bila sare de colo colo iar ochii se rostogolesc în orbite, urmărind verdictul: bogăţie sau ruină. La cea rusească, butoiaşul se-nvârte scurt, înaintea Marelui Click Final – pe care, de altfel, nu-l mai aude nici măcar câştigătorul premiului cel mare, prea ocupat să-şi revadă viaţa într-o fracţiune de secundă. Vă spun acum că şi ruleta românească are aceleaşi caracteristici. Se-nvârt roţile, volanul? Se-nvârt. Ţăcăne tacheţii? Ţăcăne, ţăcăne. Sare başca din cap la impact, lubrifiată de hazardul întâlnirii dintre doi leviatani de tablă, oţel, carne şi sânge? Sare negreşit, uneori cu cap cu tot, după cum au tendinţa irepresibilă să ne informeze jurnalele de actualităţi, cu predilecţie în weekend, când tot rumînul iese pe şosele.

Aud un pricinos care mormăie-n sală. Cum adică, ruleta de cazino nu ucide? Doamnelor şi domnilor, pricinosul din ultimul rând se lasă furat de amănunte, nu-i daţi atenţie! Poate că da, într-adevăr, achiesez, ai şanse de scăpare, dar numai dacă patima este practicată cu moderaţie, ceea ce-i perfect valabil şi pentru cea rusească şi – aţi ghicit – şi pentru cea românească, aşadar q.e.d. Chichirezul e că nu principiul, ci proporţia moderaţiei e cea care diferă. La cazino, moderaţia impune să nu te duci cu economiile familiei. La ruleta rusească, moderaţia înseamnă că dacă ai scăpat o dată, mai bine te laşi. La cea românească, moderaţia înseamnă, în cea mai bună tradiţie mioritică, să-ţi faci cruce înainte de a porni la drum şi să speri că Domnul încă nu e chiar atât de furios pe tine.

Ruleta de cazino ucide prin faliment când, printre licăriri de caviar, bule de şampanie şi forme feminine, uiţi că norocul e mai fragil ca ulciorul: bila nu cade de mai multe ori cum vrei tu. Sfârşitul e însă magnific: nu-i de ici, de colo să-ţi deschizi venele în baia apartamentului imperial de la Ritz, pe Riviera, după ce ţi-ai tras în tâmplă o văduvă Cliquot suplimentară.

Paradoxal, ruleta rusească este cea mai subtilă, deşi brutalitatea deznodământului pare să contrazică teza. Sufletul slav, chinuit de nevroze, sentimente de vinovăţie şi nelinişti vaste, a inventat climaxul suferinţei irepetabile. Dacă e să se termine, să se termine măcar brusc, dar nu înainte de o ultimă clipă abisală de îndoială şi, de ce nu, speranţă, iată filosofia ruletei ruseşti.

Cât despre ruleta românească... Aici deznodământul este precedat, conform înseşi fibrei poporului ce-a inventat-o, de o înduioşătoare lipsă de preocupare, de inconştienţă şi de lipsa oricărui presentiment al dezastrului. Fanii acestui joc de noroc cu moartea vâjâie în devălmăşie pe şosele, la câţiva centimetri unul de celălalt, claxonează, dau flash-uri, depăşesc fără vizibilitate, bagă sutaşitreizeci prin sate, se urmăresc ca să se răzbune, dând astfel, sunt convins, migrene masive cohortelor de îngeri păzitori ce plutesc deasupra, exasperaţi de atâta concentrare.

Câştigătorii apar apoi la televizor, bonus, sub formă de carne tocată, în timp ce rudele de gradul întâi urlă de pe margini, oarecum surprinse, s-ar zice, că treaba asta atât de neplăcută s-a putut întâmpla taman lui tăticu’/mămica sau copilu’ care, la 18 ani, a primit un Porsche Cayenne. Ruleta românească tocmai a făcut un nou pachet de câştigători.

Doar în ianuarie şi doar în Bucureşti au fost înmatriculate peste 30 de mii de maşini. Numărul morţilor şi răniţilor în accidente de circulaţie creşte dramatic, de la o lună la alta.

Spuneam într-o altă postare că aceştia sunt anii individualismului, în ţara noastră.

Pe şosele, individualismul ucide.

citeste in continuare...

De la naiade la gunoiade

Am fost ieri până la Mamaia. Aş fi zis "până la mare", dar marea, aşa cum am cunoscut-o eu, nu mai există demult. Acea mare era o apă sărată şi curată, care se-ntinde cât vezi cu ochii, şi care spală o plajă în nisipul căreia poţi găsi scoici, pietre şi ceva alge uscate.

Aşadar marea aceea nu mai există, cel puţin la Mamaia. A fost înlocuită cu cea mai mare groapă de gunoi a României - şi nu vorbesc aici, să ne-nţelegem, despre gunoaiele umane care o populează, într-o proporţie ce mă umple de spaimă, ci despre gunoaiele propriu-zise, produse, ce-i drept, de cei dintâi.

Am intrat în apă - că aşa am învăţat eu, că la mare se intră-n apă. S-au mai schimbat lucrurile, însă, în apă nu mai găseşti acum crabi, nici scoici, nici bancuri de peşti mici şi iuţi, şi nici măcar crustaceele alea enervante care te pişcă de picioare. Toate acestea au fost înlocuite de deşeuri.

Să mă explic. În 10 minute, cât am rezistat înainte să mă enervez definitiv, am observat (în ordinea apariţiei) şi evitat (măcar pe unele, sper) următoarele articole în Marea Neagră, la Mamaia, la plaja de la "cazino":

1. 2 bucăţi pungi din plastic tip supermarket, întregi, albe, cu logo-ul producătorului, dintre care am recuperat una cu două degete şi am dus-o la un coş de gunoi;
2. 3 bucăţi pungi subţiri din plastic tip butic, dintr-alea care se rup când pui în ele pachetul de ţigări. Una galben pai cu dungi albe, una roz pal, una cenuşie;
3. Una pereche chiloţi de baie pentru copil, verde cu alb, în bună stare, pe care am aruncat-o, cu piciorul, pe mal;
4. Una bucată pahar de plastic de 400 ml., pentru bere, spart, cu logo-ul producătorului;
5. 4 bucăţi hârtie de diferite provenienţe (ziar, ambalaj), de culori diferite.
6. Una bucată tampon absorbant, regular size (presupun).
7. 2 bucăţi disparate de (să mă scuzaţi) căcat, plutind uşor pe valuri. Aici moralul s-a prăbuşit şi am executat o retragere dezordonată spre mal.

Vă dau cuvântul meu de onoare că n-am inventat nimic - şi, de altfel, cine nu mă crede să verifice (la propriu) pe propria-i piele.

Nu s-a terminat (din păcate). Pe "plajă" sunt miriade de deşeuri. Cele mai comune sunt chiştoacele, PET-urile de bere, apă şi soft-drinks, poleială de la pachetele de ţigări, snack-uri şi alte alea. Cioburile le descoperi foarte târziu. Am găsit un fund de sticlă cu colţuri tăioase şi, în drum spre acelaşi coş de gunoi aflat la 100 de metri de plajă, am mai recuperat un gât de sticlă de bere. Am renunţat să mai strâng cioburile de la intrarea pe faleză, unde cineva spărsese vreo 2 sticle, îmi închipui.

Cred că suntem fără speranţă, realmente. Ştim prea bine că una dintre condiţiile care au trebuit îndeplinite pentru ca omenirea să evolueze a fost găsirea unor căi eficiente de a îndepărta excrementele şi deşeurile comunităţilor. Până şi omul cavernelor ştia că nu e bine să-şi facă nevoile în sufrageria cu stalactite. Dar ce vorbesc eu de Homo Neandhertalis? Până şi hamsterul meu, cu creierul cât o gămălie de ac, îşi făcuse wc-ul său în terariu, pe diagonala lungă a locului în care dormea. Ei bine, acest comportament elementar pare, în România europeană a mileniului 3, mai misterios şi mai de neînţeles ca roata pentru hominizii africani.

Mai rău. Nu doar că, la Mamaia, gunoaiele şi excrementele sunt aruncate în mijlocul comunităţii (pe plajă - pe care se întind mii de oameni, şi în apă - unde se bălăcesc aceleaşi mii), dar nu există nici un efort coerent de educare din partea autorităţii locale. Adică, priviţi Constanţa, stăpânită de un clan mafiot de mai mult de un deceniu încoace. Drumurile în acest oraş sunt constant de proaste dintotdeauna. Mizeria domneşte. Străzile sunt invadate de prost gust. În schimb, la intrarea în Mamaia, "famiglia" îţi ia taxă. Măcar de-ar fi vorba de o taxă de protecţie împotriva gunoaielor. Măcar atât.

Pe "plajă", doi băieţei îţi cer 12 lei (osutădouăjdemii, domnu') ca să-ţi dea o saltea jegoasă de burete, pe care o aşezi între şezlong şi prosopul tău curat, pe care l-ai adus de acasă. Sunt mii de şezlonguri şi mii de saltele pe plajă. Puneţi dracului şi nişte scrumiere la fiecare umbrelă, dacă tot încasaţi milioane de lei degeaba pe zi! Adică, frate, daţi-vă un pic osteneala, măcar arătaţi că faceţi ceva real pentru banii ăştia!

Cu părere de rău, dar Litoralul românesc, acolo unde devine populat, se transformă într-un jeg de-o devastatoare agresivitate. Nu sunt snob, dar aşa o gunoiadă n-am văzut decât în România şi poate la periferia unei mari aglomerări urbane din Asia tropicală. Asta parcă-i o ţară blestemată, în care efortul naţional se îndreaptă mereu în direcţii greşite, în tot soiul de "...ade" care ne-ngroapă în dispreţul lumii înconjurătoare.

Ca să fiu cinstit până la capăt, cred că singura şansă de salvare a Litoralului românesc este să le fie luat românilor, până le-o veni mintea la cap, dacă li s-o întâmpla vreodată şi minunea asta. Cred că trebuie parcelat cu suta de hectare şi dat pe gratis unora care ştiu să facă turism şi să respecte mediul, unii care să vină cu regulile lor de lume civilizată, în care a defeca în mare, cu ochii la cearceaful de pe plajă, sau a sparge o sticlă pe poteca pe unde trec copiii, sunt nu doar infracţiuni, ci motive pentru a fi exclus din societate. Pentru totdeauna.

citeste in continuare...

Înot pe spate, figuri liber alese

Dacă zilele trecute mă felicitam că fac doi-trei cititori ai acestui blog să zâmbească, la începutul zilei, a venit acum timpul să mă bat pe spate a satisfacţie, până la învineţire: dimineaţă devreme am făcut să râdă-n hohote o vedetă şi o actresă, dar şi cine mai ştie câţi telespectatori (mă rog, de 2 puncte de rating pe all).

Am fost expus tele-publicului, verificând astfel, pe propria-mi piele, puterea televiziunii şi amplitudinea ridicolului: m-au filmat dansând (oroare!). Ce blog, ce ziar? Micul ecran e cel cu adevărat mare când e să te facă de râs. Amicul Capatos a sucombat live unui acces de ilaritate văzând un cadru, doar un cadru cu mine, sobrul, ursuzul, morocănosul şi încruntatul, pedalând cu membrele superioare în melasa unei melodii disco. S-a petrecut la cheful Gabrielei Vrânceau Firea (LMA doamnă încă o dată), unde am ajuns determinat să mă simţesc bine, chiar dacă nu enorm şi în nici un caz monstruos.

Mărturisesc că m-am văzut şi că oamenii au dreptate. Stilul este, într-adevăr, "înot pe spate", aşa cum a propus Capi şi a confirmat Cristimika (ah, tocmai tu, inocento?), dar cu ceva îmbunătăţiri personale. Efectul este remarcabil, ca orice mişcări de înot făcute pe uscat. Mai detaliat: o legăneală indecisă din şolduri, mixată cu o tropăială măruntă, tot pe loc-pe loc-pe loc, burta înainte, fundul împins tot aşa, o fluturare ambiguă a coatelor, palmele în jos, ca o tentativă şarlatanească de vindecare bioenergetică a mochetei, ochii închişi, buzele lăţite într-un zâmbet tălâmb, lălăind oareşcari versuri fără sens: iată tabloul vivant al unui om în toată firea prostindu-se fără scăpare.

Cum mi-a spus o dată o domnişoară: "auzi, dansezi ca Mr. Bean". Ce-i drept, n-am crezut, deşi am avut o bănuială că nu era doar din cauza ocheadelor pe care le schimbam cu buna ei prietenă, viitoare şi a mea.

De altfel, femeile, care descifrează universul bărbaţilor mai bine decât şi-l înţeleg ei înşişi, au trei tipuri de atitudini faţă de dansatori, fie ei amatori sau profesionişti.

Prima, şi cea mai des întâlnită, este cea condescentent-atentă cu orgoliul masculului, veşnic în pragul unei crize de auto-confirmare care ar putea declanşa o inhibiţie cronică, dificil de tratat. "Eşti fooaarte drăguţ când dansezi, puişor". Puişorul - 90 de kile, burtă, păr în plin proces migraţionist - are el dubiile lui, desigur, dar dacă femeii îi place, ce mai contează? Ea zice că el e tare, rezultă că el este, normal, cel mai tare. Asta duce de obicei la o încredere de sine exagerată, deci la amplificarea mişcărilor de înot pe ringul de dans. Totuşi, slavă Cerului, natura compensează totul, aşa că un puişor energic pe ring nu durează prea mult - el se va refugia la bere/whisky/fripturi pentru recăpătarea răsuflării cât mai repede posibil.

A doua atitudine, rară dar cu atât mai preţioasă, este cea exact opusă. Adevărul pur şi dur, aruncat în faţa concentrată a masculului, semnalează cu delicateţea unui tren trecând peste un dovleac copt că totul s-a terminat deja: "auzi, dansezi ca Mr. Bean", cu variaţiile "ca o cizmă, popa-prostu, handicapatu' de la colţ" şi "Calache". De cele mai multe ori, "Calache" crezuse până atunci că este "fooaarte drăguţ", aşa că mutra victimei, într-o astfel de situaţie, face toţi banii. Eu unul, ca păţit, regret că n-am primit şi o oglindă în momentul respectiv, dar astfel răzbunarea fetei n-ar mai fi fost atât de dulce.

Şi, în fine, cea de-a treia atitudine, apărută odată cu emanciparea femeilor şi inventarea televiziunii, este exprimarea liberă a entuziasmului faţă de dansatorii profesionişti. Exclamaţia "Doooaaaamne, cum dansează băiatul ăsta...", urmat de reverii, oftaturi şi gemete suspecte anunţă că în faţa doamnei/domnişoarei evoluează specia aceea improbabilă de biped pe care orice bărbat normal la cap o detestă. Ce lor li se pare fluid în mişcare, nouă ni se pare unsuros. Ce lor le apare ca senzual, nouă ni se relevă ca obscen. În fine, salturile, fluturările, piruetele, adică toate giumbuşlucurile care le fac pe ele să ţipe de plăcere cu ochi bulbucaţi, pe noi ne determină să ne apropiem sprâncenele şi să coborâm colţurile gurii, într-un mârâit nemulţumit şi, vai! inutil-posesiv.

Trei probleme într-una singură, aşadar, dar există o soluţie onorabilă, alta decât cea sănătoasă a fugii (pe care, admit, am aplicat-o în mod repetat). Înţelepciunea unora care au stăpânit lumea, la un moment dat, te învaţă că "if you can't beat them, join them".

Pe ring, salvarea constă în cuplu. Această mică şi eficientă şmecherie temperează mişcările de înecat, alunecările necontrolate, rotirile de poloboc şi expresiile deznădăjduite ale solitudinii masculine pe ring.

Deci ia-ţi partenera-n braţe şi comportă-te firesc. E simplu, trebuie să respecţi câteva condiţii minimale. Un duş înainte e semn de respect pentru cineva ce stă atât de aproape de umerii tăi. Să n-o calci pe picioare poate fi ceva mai greu, dar cine a folosit transportul în comun la orele amiezii are fereala asta deja în sânge. Nu încerca figuri văzute-n filme, s-ar putea să-nţepeneşti ca-n reclame (iar Finalgonul, bunicule, e doar un unguent, nu un miracol). Ţine-o aproape dar n-o sugruma. Mişcă-te uşor, fără ţopăituri. Fii tandru şi vei fi iertat.

Iar când te simţi în siguranţă, spune-i o prostioară la ureche, o vei face să chicotească. Orice s-ar zice, o femeie care râde, complice, în braţele unui bărbat, e o promisiune de nerefuzat.

citeste in continuare...

Vieaţa la mol (III)

La scara rulantă e un soi de îmbulzeală. Se amestecă parfumuri cu damfuri şi putori. Unele dintre putori au fustiţe foarte scurte şi decoltee generoase, dar despre asta altă dată.

În faţa scării adastă cauza ambuteiajului. Este o familie egală cu media statistică: tăticul, mămica şi un copil şi jumătate. Copilul şi jumătate e o fetiţă de vreo 4-5 anişori, care trebuie să fi fost unsă cu vaselină ca să intre, prin presare, într-o maşinuţă de plastic roz. Pe vremuri, ar fi fost o maşinuţă cu pedale, dar acum este una cu motoraş electric. Şi cu telecomandă.

Telecomanda este în mână la tăticul. Firesc, telecomanda este şi ea roz. Copilul şi jumătate urlă ca din gură de şarpe, învârtind frenetic şi inutil volanul roz cu butonaşe galbene şi zbuciumându-se înainte şi înapoi. Reiese că ar dori să urce maşinuţa pe scara rulantă. S-ar zice că instinctul de conservare ar trebui să-i şoptească, acum, că nu e cea mai bună idee, dar moştenirea genetică a copiilor şi jumătate unşi cu vaselină şi înfipţi prin presare în maşinuţe roz cu telecomandă trebuie să fie mai săracă decât media statistică.

Tăticul, însă, pare să-şi dea seama că ceva nu e în regulă. Se vede pe fruntea lui, unde o cută de îngrijorare îşi face cu greu loc în spaţiul strâmt. Marşarierul merge prost, e clar, afectat de hâţânăturile fetiţei. Aparent, tăticul ar dori să se retragă din faţa scării, în timp ce copilul şi jumătate ar dori să avanseze. Mămica e apatică, ei îi este indiferent. Aş băga mâna-n foc că a mâncat înainte şi are o digestie ce-o solicită intelectual peste slabele-i puteri.

În tot haosul, nu există nici un dialog în această familie. Fetiţa zbiară, tăticul se concentrează, mămica digeră, fiecare în singurătatea lui. De jur împrejur, lumea se strânge, se adună, se aglomerează, apoi, ca apa ce rupe un zăgaz, se scurge pe lângă, păşeşte peste, trage şuturi discrete în caroserie, îmbrânceşte capul familiei. Exasperat, în fine, de toată încurcătura, tăticul îşi drege glasul, ridică privirea şi mugeşte către toate neamurile proaste ce-i fac viaţa un infern: "Hooooo, băăăă, ce daţi năvală!"

Câţiva paşi mai în spate, patru turişti din Ţara Sfântă, veniţi cu grupul la cumpărături, s-au aşezat pe jos, pentru o clipă de odihnă fără bani, nu ca la cafenea, unde dacă te pui în fotoliu trebuie musai să şi cumperi ceva. Pe jos e kosher, la cafenea nu poţi şti. Şi-au scos pantofii dar şi-au păstrat kippa pe creştete. Privesc în tăcere, înconjuraţi de pungi.

Eu, unul, le-aş fi tăiat totuşi bilete, la mol realitatea bate orice ficţiune.

citeste in continuare...

Parcul Bordei

Un fost primar - Traian Băsescu - şi unul actual - Adriean Videanu - se dau de ceasul morţii, de ani de zile, să convingă prostimea că Parcul Bordei nu e parc. Insensibili la ridicol, cei doi, dimpreună cu ciurda de ţuţeri ce li se gudură împrejur, mitraliază pârţuri cerebrale pe tema Parcului Bordei cu orice prilej.

Cui îi place adevărul, să citească Gândul (aaah, nu m-am putut abţine...) de azi, unde foarte bine documentatul Titus Liviu Vulpe radiografiază, rece, întreaga afacere. Merită, chiar şi numai pentru a vedea cum, atunci când încearcă să strecoare o şmecherie prin uşa întredeschisă a legii, unii dintre idolii de azi ai României sfârşesc prin a-şi prinde degetele şi a se da cap în cap.

Sigur că pentru dl. Băsescu Parcul Bordei nu e mare lucru, la fel cum nu e nici pentru dl. Videanu şi nici pentru ciurda de ţuţeri. Nu e mare lucru pentru că e doar o altă afacere urâtă cu profit frumos. Dânşii au mai trăit dintr-astea. Până la urmă, scandalul se uită şi banii rămân.

Pentru mine, însă, Parcul Bordei este o bună parte din memoria mea. Eu nu pot să uit. Celor care cred că Parcul Bordei nu e parc pentru că "nu are alei" şi "nu e amenajat" le ofer următoarea descriere, venită din amintirea a nenumărate zile din copilărie şi adolescenţă petrecute aici. (O să fie un post lung, aşa că scuzele mele).

Până să devină primar dl. Băsescu, parcul Bordei avea vreo 4 intrări. Cele romantice erau rupturi în gard, prin care puteai să te strecori cu gaşca direct în crâng. Cea principală, însă, se deschidea cu tot dichisul la colţul dintre Eliade şi Aviatorilor.

Poarta se deschidea într-o alee lungă, asfaltată, ce cobora molcom spre lac, printr-un tunel de arbori şi tufe. În capăt aleea se bifurca, schimbând bitumul cu dale de beton. Spre stânga, de-a lungul malului, ajungeai la un izvor cu gust dubios, credeam eu, dar, pare-se, cu proprietăţi curative miraculoase, aşa cum încerca să convingă trecătorii un grup de pensionari, veniţi zilnic la umplut sticle. Mai departe, aleea şerpuia spre un debarcader şi spre pontonul aferent. Dacă aveai noroc, în zilele de vară doamne coapte, de 25-30 de ani, făceau plajă în minusculele costume de baie ale vremii, adică mai sus de genunchi, înfierbântând imaginaţia şcolarilor fugiţi de la ore şi a barcagiului primăriei care, sanchi! taman atunci se găsea să strângă algele din preajmă. Săreai un gard şi ajungeai la Restaurantul Bordei unde, aşa cum am verificat de multe ori alături de Bulu, Doctoru', Ghiţă& Co., cu 2 lei bacşiş puteai convinge un chelner să servească o halbă de bere Griviţa unui minor de clasa a zecea.

Vara, puteai să înoţi de la restaurant până pe una din cele două insule. Aceleaşi alei din dale şi aici, dar care duceau acum la minunate locuri de pescuit, ascunse între tufe fie pe partea cu soare şi ferită de vânt, pentru biban şi strapazan, fie pe latura dinspre lacul mare, unde norocul s-a îndurat o dată şi a oferit un somotei de 3 kile, la linguriţă, unui bătrân încăpăţânat de care râdeau toţi cei care dădeau la râmă roşie. La extremitatea celei de-a doua insule, zeci de amoruri erau sculptate pe o piatră mare, moale şi albă. Cu o fisă de 3 lei, multă răbdare şi ceva transpiraţie, îţi puteai şi tu imortaliza trecerea. Eu n-am reuşit decât "1983 Irina + Vl" înainte să se-ntunece, lăsând finalizarea pentru un viitor care n-a mai venit niciodată.

Cele două insule erau legate cu un pod de tablă, a cărui funcţie practică sugrumase dintru început orice pretenţie de design. Tabla răsuna cumplit la orice pas, ceea ce îi permitea lui Cătă să facă un zgomot asurzitor încă de când îşi lua avânt să se arunce în apă, hăulind straşnic spre oglinda de dedesubt şi pleoscăind gigantic la destinaţie.

Pe partea cealaltă, spre Eliade, atunci numit Kalinin, ajungeai de pe insule la aleea principală peste un podeţ de lemn. Drumul urmărea buza lacului şi trecea, tangent, pe lângă o deschidere semicirculară, la poalele unui deluşor împădurit. O Primărie comunistă turnase câteva basculante de nisip şi aşezase clasicele balansoare şi scrâncioburi din fier pentru copiii români ai sfârşitului de Secol XX. Toate scârţâiau amarnic sub asaltul puştimii, în timp ce mămăi şi tătăi cam sclifosiţi supravegheau, de pe băncile aşezate pe margini, joaca aceasta aflată în permanenţă la un pas de fractură şi mutilare. Din centrifuga aflată acolo mi-am vărsat maţele, pe la 14 ani, după ce am câştigat un pariu cu Auraş. Reuşisem să mă învârt un sfert de oră-n cap, dându-i clasă; el cedase după 5 numai minute. Pe balansoarul dinspre pădure am căutat, degeaba, s-o conving pe Ruxandra că nu-i mare lucru dacă aşteptăm să se-ntunece ca să ne dezbrăcăm de tot. Şi de pe acelaşi balansoar am luat-o la fugă spre apă, într-un noiembrie, doar în chiloţi tetra, ca s-o conving pe Vali că a avut şansa să întâlnească, în mine, un bărbat precoce, la 16 ani, care nu se dă în lături de la nimic, nici măcar să sară în apa cu ace de gheaţă. Dumnezeu mi-a iertat vanitatea, pedepsindu-mă atunci doar cu senzaţia morţii când m-am scufundat şi cu o bronşită zdravănă mai apoi.

Lângă locul de joacă şi hârjoneală, două izvoare, de data aceasta cu apă clară şi rece de-ţi amorţea cerul gurii, flancau un şir de trepte. Pe ele puteai să urci la deal, căutând bănci ascunse, pe ele puteai să cobori cu bicicleta, dacă voiai să sperii, hurducăind, mierlele, vrăbiile şi cele câteva veveriţe ale locului. Mai departe, parcul se îngusta şi devenea tăcut. Un gard de sârmă, un militar cu AKM şi o placă de tablă pe care scria Zonă Interzisă te anunţau, sumbru, că de acolo începe domeniul preşedintelui republicii şi prim-secretar al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Chiar lângă această graniţă între curaj şi frică, însă, mai erau două locuri fabuloase pentru pescuit, lângă două sălcii ce crescuseră aproape orizontal, peste apă. Mi le-a arătat Radu, unul dintre copiii înfiaţi ai celui care, câţiva ani mai târziu, avea să distribuie faimoasa Scrisoare a celor 6. Acolo am prins eu 16 bibani şi Mihăiţă nici unul, într-o după-amiază de iulie, motiv pentru care m-a împins în lac, exasperat de tot norocul porcesc ce-mi căzuse în cârlig. Şi tot acolo, sprijinit de trunchiul bătrân al primei sălcii, am căzut în patru labe, ameţit după prima ţigară trasă în piept din viaţa mea.

Mai târziu, spre '87-'88, Parcul Bordei a devenit, în întregime, o zonă interzisă. Securiştii tovarăşului Ceauşescu - cum ar veni, deci, ai lui Nea Nicu - ferecaseră porţile şi înlocuiseră gardul, acolo unde era rupt. N-am mai riscat să intru, aşa cum n-am riscat niciodată să-i sar gardul, în curte, de pe terenul de sport al şcolii mele. Decembrie '89 a redeschis Parcul Bordei, dar în ţara asta normalitatea, pusă în competiţie cu politicienii, nu câştigă niciodată.

Zona interzisă a lui Ceauşescu este acum Zona Interzisă a lui Băsescu, Videanu şi Costanda. N-am intrat pe proprietatea dlui Costanda, cum n-am intrat nici pe a lui Nea Nicu. Nu ştiu dacă mai există toate cele pe care le ţin minte. Aud că au fost tăiaţi copaci. De pe şosea, observ că a apărut o construcţie pe locul de joacă. Nu se văd podeţele ce legau insulele, nu ştiu dacă cele trei izvoare au fost cimentate şi habar n-am dacă mai există vreun somotei de 3 kile ascuns în mâl, gata să fie păcălit cu o linguriţă şi-un cârlig de un bătrân norocos şi încăpăţânat.

Ştiu numai că un primar al Bucureştiului venit din Basarabi, Constanţa, apoi altul aterizat din Crevenicu, Teleorman, au pus la cale o şmecherie dezgustătoare cu unul din cele mai frumoase parcuri ale oraşului.

Şi, ca de obicei, nu atât şmecheria în sine mă ucide, cât ipocrizia ce o însoţeşte. Că sunt escrocat, mai treacă-meargă. Dar ca să cred escrocului, care-şi suflă mucii pe umărul meu, plângând lacrimi amare de grija boborului din care şi eu fac parte, este prea de tot.

Muriţi, muriţi, muriţi, dă-vă dreacu dă loaze hrăpăreţe.

citeste in continuare...