Vieaţa la mol (II)

- Nu te-ntoarce acum, dar e una-n chiloţi în spatele tău.
- Cum, în chiloţi? Cum să nu mă-ntorc? Se uită? Faci mişto...
- Nu, pe bune, e în chiloţi galbeni cu flori portocalii şi are un maieu galben, nu poartă sutien... Şi e încălţată-n pantofi cu toc cui. Tocuri de 10, zic eu.
- Mă uit.
- E?
- Nene... Foarte Tare! Da' nu-s chiar chiloţi.
- Da' ce-or fi ăia?
- Nişte pantalonaşi foarte scurţi... şi foarte subţiri. Şi foarte mulaţi.
- Da, le lipseşte numai dantela. I se vede fofo.
- Pe bune? Fofo? Nu vrei să schimbăm locurile?
- Nu, stai acolo, că-ţi descriu eu.
- Nu-i tot aia. Auzi, da' ce face?
- Se plimbă de colo-colo, gen aştept pe cineva să m-agaţe. Ai văzut cum e fardată?
- Nu, m-am uitat la chiloţi.
- Dacă eu veneam aşa la o întâlnire cu tine ce făceai?
- Nu veneai tu aşa. Cred că te băteam cu papucul.
- Auzi, ce-o fi în mintea lor?
- Sunt mai multe?
- Bine că eşti tu deştept. În general, astea care ies aşa în lume.
- Aici e "în lume"?
- Păi aici vine lumea, la mol, nu? Inclusiv noi.
- Ţi se pare că noi suntem în chiloţi?
- Nu, dar suntem în compania unor dame care vin în chiloţi, na.
- Uite-o că trece p-acolo. Auzi, poate e-n slipi, nu în chiloţi. Un slip colorat. Mă rog, asta înseamnă că ar trebui să fie udă, nu?
- Ah! Ce mitocan...
- Îţi dai seama cum o fi venit ea cu tramvaiul pân-aici...
- Cred că a adus-o vreun băgău cu gipan.
- Şi se frăsuie singură p-aici, nu? Unde-i băgău', atunci?
- Poate a rămas să-şi păzeazscă gipanu'.
- O fi văzut-o tat'su'?
- Când şi-a pus chiloţii? Poate i-a pus chiar el.
- Cretinule.
- Păi ce vrei să zic, nu vezi cum arată? Bine că râzi. Auzi, aşa e moda acum?
- Moda la ce?
- Să ieşi în oraş sâmbăta după-amiază.
- Cred că numai la mol. Şi prin cluburile alea.
- Prin cluburile alea... Ştii tu ce se-ntâmplă prin cluburile alea...
- Nu, dar mă uit la asta în chiloţi şi-mi pot imagina.
- Mai vrei cafea?
- Nu, hai să mergem. Pe dincolo, las-o-n durerea ei...
- Vreau s-o-ntreb dacă n-are şi tetra, cu acelaşi model.
- Poate apare băgău' şi-ţi sparge nasul. Hai.
- Îţi dai seama ce-ar scrie ziarele? Că m-am luat de una la mol şi m-a bătut bărbat'su măr?
- Absolut.
- Crezi că ziarele ar spune că era în chiloţi?
- Nu. Li s-ar părea că e normal să fie-n chiloţi la mol. Hai.

citeste in continuare...

Romantism şi buleftrică

Am ştiut că o să petrec o seară romantică încă din intersecţia unde fac la stânga spre casă. Cu semafoarele stinse, intersecţia era un ghem de nervi, claxoane, urlete, înjurături şi frustrări. Printr-unul din misterele profunde ale companiei de electricitate, când în intersecţie nu funcţionează semafoarele, curentul mai este oprit într-un singur alt loc din tot cvartalul: în blocul meu, juma' de kilometru mai departe.

10 minute mai târziu şi energizat după un dialog scurt, dar suculent, cu doi taximetrişti, am ajuns acasă. Energia primită gratis de la taximetrişti mi-a prins bine la urcarea celor 9 etaje întunecate către apartament. Portarul, amabil, s-a oferit să mă ajute cu bagajele, dar m-am gândit că are şi-aşa destule greutăţi.

Escalada celor 135 de trepte, câte 15 pe etaj, mi-a arătat câte poţi pierde când foloseşti numai liftul. Nu ştiam că atâţia vecini sunt consumaţi de pasiuni horticole. Le-am simţit pasiunea direct, mano-a-mano, când am luptat pe întuneric cu ghivece de toate mărimile, sticle cu apă, crengi şi frunziş, spini. Nu ştiam nici că sunt atâţia câini în blocul meu. Câinii se dădeau de ceasul morţii în spatele uşilor ferecate, auzind paşi nesiguri pe culoar. Şi nu ştiam nici cât de departe de pământ stau, dacă e să urc până la mine. Atât de departe, că am putut asculta, printre icnete şi gâfâieli, întreaga La Cucaracha, interpretată de fanfara restaurantului din spatele blocului.

Romantismul era la mine acasă, dacă pot spune aşa. Mi-am dat seama imediat ce am reuşit să mă-ndrept de mijloc şi să rostesc o primă înjurătură articulată. Am mirosit mai întâi romantismul, înainte să-l pot vedea: trăsnea a vanilie cu inflexiuni de cauciuc ars, portocală chimică arsă, seu ars şi, discret, a fum de cârpe care stau prea aproape de foc şi se pregătesc să ardă. Probabil perdelele, nimic special. Mirosul romantismului provenea de la toate lumânărelele romantice ce fuseseră recuperate din sertare, dulăpioare şi noptiere. Recuperatoarea lumânărelelor, care avea conturul familiar al neveste-mii, mi se-nvârtea prin casă, buşindu-se de mobile şi căutând laptele demachiant, tricoul de casă, papucii cu iepuraşi şi, din cine ştie ce motive obscure, dar adecvate situaţiei, un prosop roşu curat. Când romantismul loveşte la bloc în acest fel, după lăsarea întunericului, lucrurile se ascund, mobilele îşi schimbă locul şi toate prosoapele, inclusiv cele de şters podeaua, sunt roşii şi curate.

Duşul în beznă este foarte romantic. Poţi uda toţi pereţii, poţi face ditamai băltoaca pe jos, poţi pleca prin casă cu tălpile ude fără să fii certat. Te poţi şterge de clăbucii de săpun ce-ţi rămân pe spate pe canapeaua din sufragerie fără să afle nimeni până a doua zi de dimineaţă. Te poţi uita la televizorul stins, romantic, la lumina lumânărilor parfumate; emisiunile sunt foarte liniştite şi, pentru prima dată, nu mai e nevoie să te lupţi pentru telecomandă. Un bun prilej să-i arăţi nevestei că poţi fi mărinimos, deci.

Şi, în fine, ce poate fi mai romantic decât să găteşti la lumina lumânărilor masa de seară? Sunetul fleoşcăit al roşiilor care cad pe gresie e fără îndoială de neuitat, senzaţia că trebuie să fi scăpat un pic de ulei de măsline pe jos e şi ea dătătoare de fiori, mai ales atunci când, romantic, aluneci cu zgaibaracele-n sus şi, firesc, răstorni găleata de gunoi.

Poţi face lucruri amuzante când se ia curentul la bloc. Poţi să nu te uiţi la televizor, să mai vorbeşti cu nevasta sau, pur şi simplu, poţi să te culci. A nu te uita la televizor când nu e curent e aproape la fel cu a te uita când e curent, singura diferenţă fiind că, astfel, mai economiseşti un chilovat, doi, acolo. Mare brânză, tot timp pierdut. Să mai vorbeşti cu nevasta e o experienţă nouă şi interesantă, un sport de nişă care poate deveni repede extrem. Dacă-ţi place senzaţia, poţi să mai încerci. Să te culci ar trebui să fie chiar la fel, însă fără curent, deci şi fără aer condiţionat, la ultimul etaj, după cea mai fierbinte zi din ultimii 90 de ani, trebuie că e chiar culmea romantismului.

Seara romantică s-a terminat pe la 3 dimineaţa, când s-a dat curent la tot blocul, mi s-a aprins becu-n ochi şi am aflat că televizorul fusese dat foarte, foarte tare. Atât de tare încât a meritat să petrec orele rămase până-n zori savurând tăcerea, cu ochii-n tavan.

citeste in continuare...

Vieaţa la mol (I)

La Mall parchează un arab/Cu ochii mici, cu părul rar.

Ah, nu, nu era arab şi nu era în nevoie şi nici n-avea un singur cal, ci vreo 150. Arabul care nu era arab avea un şort turcesc, un maieu importat dintr-o ţară în care spălarea tricourilor este ilegală şi nişte şlapi de plastic veritabil, de Obor. Tricoul care nu cunoscuse niciodată bucuriile scaldei în maşina de spălat se suflecase peste burtă. Buricul, ca multe alte burice de acest tip, lupta fără speranţă pe două fronturi, înghiţit de grăsime şi împâslit de scame. Fiind cald, scamele erau jilave. Umezeala venea de peste tot, în broboane de transpiraţie şi pârâiaşe de sudoare. Buricul exprima nefericire, în contrast cu expansionismul exuberant al vecinătăţilor buricului.

Caii arabului care nu era arab tăceau sub capota unui SUV scump şi, ca orice SUV scump, foarte mare. Portiera s-a închis cu sunetul înfundat al unei portiere scumpe cât salariul anual al unui medic românesc. Maşina scumpă mai avea alte 3 portiere scumpe şi un hayon şi mai scump, stopuri scumpe pe led-uri, faruri scumpe cu xenon, geamuri fumurii foarte scumpe, semnalizatoare destul de scumpe în oglinzi, trapă electrică standard de scumpă, ţevi duble de eşapament şi jenţi cromate, nu doar pur şi simplu scumpe, ci din alea de se-nvârt la stop, să moară duşmanii de invidie. Maşina s-a oglindit pentru o clipă în burta asudată a proprietarului de maşină scumpă, tricou murdar suflecat, şort turcesc şi şlapi de plastic veritabil. Când s-a văzut, a oftat tăcut pentru că oglinda a deformat-o caricatural. Maşina scumpă a realizat şi că toate ledurile, ţevile, cromurile, strălucirile, curbele şi gadgeturile extrem de scumpe nu fac doi bani, până la urmă, pentru stăpânul a fost un fraier şi a ales-o prost.

Stăpânul a fost un fraier pentru că şi-a ales o maşină de fiţe neagră, în condiţiile în care se ştie că, anul acesta, toate, dar absolut toate maşinile de fiţe trebuie să fie alb-crem, cu piele roşie înăuntru. În timp ce stăpânul se îndrepta târşit spre Mall, maşinii i-era ruşine de soarta ei de maşină de fiţe ratată. Mi-a fost atât de milă de ea încât mi-a venit să-i dau foc.

citeste in continuare...

România adolescentă

În timp ce două duzini de politicieni se joacă de-a "maţe-ncurcate", România urbană trăieşte anii frumoşi pe care i-a visat jumătate de secol.

Sunt ani ai consumismulului, în primul rând. O naţie care a jinduit atâta amar de vreme la o Dacie de Canada, un videocasetofon şi o garsonieră de la Sindicate se scaldă acum, cu pleoscăieli şi chiote de bucurie, în plăcerile societăţii de consum. Românii îşi răzbună invidiile faţă de bogaţii Vestului. Au văzut în filme familii cu câte două-trei maşini? Televizoare în fiecare cameră? Frigidere cât debaraua? Şifoniere "walk-in"? Home-cinema, DTH, cuptoare cu microunde, mobilă scumpă, bucătării de firmă, calculatoare monstru, ceasuri, echipamente de sport, bărci, excursii în Europa, în Africa, deja şi în Asia? Toate sunt acum încercate, cumpărate, iubite şi posedate de o societate care a descoperit că viitorul sună bine, mai ales când e susurat în ureche de reclamele la credit bancar.

Sunt ani ai individualismului, încă. Puterea exemplului şi concurenţa între vecini mână societatea înainte, urcă salariile şi creşte cheltuielile. Majoritar, românul tip "să-mi fie bine mie" nu dă doi bani pe românii tip "împreună suntem mai puternici". Comunităţile sunt fragile. Cele tradiţionale sunt pe moarte, la propriu. Cele noi, care, prin monitorizare şi presiune, îşi îndreaptă liderii în direcţia bună, sunt încă în burta societăţii, în fază celulară.

Sunt, de asemenea, anii desprinderii de politicianism şi demagogie. Ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: dezgustul de politică a depăşit limita suportabilităţii. Vorbind cu oamenii descoperi că habar n-au cine mai e prin guvern, ce se mai petrece prin Parlament şi cine mai intră şi iese din politică. Preşedintele e privit ca o mascotă de marea majoritate - un personaj cu care e mişto să-ţi faci o poză, dacă se nimereşte în aceeaşi cârciumă cu tine. La fel şi cu premierul, care intră ca bonus în colecţia cu hostesse răpitoare ce fac deliciul oricărui salon auto pentru amatori. S-a dus vremea marilor mitinguri, a pasiunilor devastatoare pentru un lider politic. Politicienii români sunt desueţi când vor să pară serioşi, şi doar un alt fapt divers când îşi arată adevăratele năravuri. Politica e pentru alţii, pentru noi e viaţa fiecăruia, prin care trecem o singură dată.

România urbană este acum într-o adolescenţă fermecătoare. Respinge adulţii care îi vorbesc despre un viitor neinteligibil, îşi pierde nopţile dansând, citeşte dezordonat tot ce-i pică-n mână, îşi cumpără pe datorie orice sclipeşte.

Maturitatea ne va prinde cu o clasă politică derizorie şi fără nici un proiect naţional. Ne vom trezi în recesiunea regulamentară înconjuraţi de obiecte vechi şi griji noi. Vom privi spre lideri. Ce vom vedea?

Formidabilul Neagu Djuvara are, la 90 de ani, un optimism liniştitor. În dialog cu Robert Turcescu, Djuvara spune că "poporul român are câteodată noroc. La câte 100 de ani, apare o generaţie de oameni politici care salvează ţara". Ce-ar mai fi de zis altceva decât Doamne-ajută, atunci?

citeste in continuare...

Greu cu principiile la Dealul Cotrocenilor

20 iunie 2005: Preşedinţia nu-şi va desemna reprezentanţi în Consiliile de Administraţie ale SRR şi SRTV, apreciind că aceste instituţii sunt puternic influenţate de factorul politic, a declarat, luni, purtătorul de cuvânt Adriana Săftoiu. Preşedinţia consideră că este timpul ca legislaţia referitoare la organizarea şi funcţionarea SRR şi SRTV să fie modificată. Conform unui comunicat al Administraţiei Prezidenţiale remis agenţiei MEDIAFAX, Preşedinţia nu va face propuneri pentru membrii consiliilor de administraţie ale SRR şi SRTV.

12 iunie 2007: "Preşedintele României, Traian Băsescu, a trimis astăzi, 12 iunie, Parlamentului României, propunerea de numire a domnului Cătălin Avramescu pentru postul de titular în cadrul Consiliului de Administraţie al SRTV", precizează un comunicat al Preşedinţiei remis, marţi, agenţiei MEDIAFAX.

Se spune că nu e neapărat o gafă dacă îţi bagi picioarele în castronul cu supă, ci dacă te şi bălăceşti în el. La fel, ipocrizia nu este completă, în toată hidoşenia ei, dacă autorul nu şi-o justifică sforăitor.

Păi, se putea? "Există semnale că unii politicieni doresc să folosească TVR în scopuri politice, deşi au promis în campanie depolitizarea instituţiei", a spus Turcan, fără a menţiona la ce politicieni se referă. (MEDIAFAX)

Cum ar veni: "păi dacă alţii fură, noi de ce să nu ne băgăm?"

Cum ar veni: dragi părinţi, sunteţi complet depăşiţi. Nu vă mai învăţaţi copiii că participarea în grup la tâmpenii nu scuză nimic. Acum sunt alte principii, exact pe dos.

citeste in continuare...

Ţară cu susu-n jos

JN şi Floriana Jucan (Cancan) strâng bani şi apă pentru locuitorii din Perieni, Vaslui. Aici, 3.800 de oameni nu au nici o sursă de apă potabilă, şi pot fi salvaţi prin solidaritatea naţiei, se spune.

În timp ce câţiva ziarişti inimoşi se zbat să ajute o comunitate locală abandonată, Comisia Europeană se pregăteşte să înjumătăţească fondurile pentru dezvoltare alocate României - miliarde de euro. Motivul? România nu reuşeşte să le cheltuiască.

Oare pe mult prea scumpii noştri stăpâni de ţară - miniştri, parlamentari, consilieri judeţeni ş.a. - nu-i dor mâinile când merg pe jos?

citeste in continuare...

Logica pierzaniei

Logica politicii româneşti contemporane este de un tragic simplism. Nu se pierde-n subtilităţi, n-o muncesc profunzimi filosofice şi nici n-o frământă conştiinţa istoriei. Singurul principiu care stârneşte creativitatea politicienilor actuali este "scoal-te tu să m-aşez eu".

Supuşi fără speranţă acestei legi inflexibile, politicienii se-nvârt la nesfârşit prin câteva partide parlamentare, precum coiu-n căldare, străduindu-se din răsputeri să învingă forţa centrifugă ce-i îndepărtează de centrul puterii. Funcţia care aduce contractul care aduce comisionul care aduce banul care aduce funcţia este ecuaţia a cărei rezolvare politicienii au învăţat-o perfect, dresaţi de mirosul portofelelor şi foşnitura buzunarelor.

Însă reflexul propriei ajungeri orbeşte viziunea şi anulează direcţia. Cât timp a avut ca obiective aderarea la NATO şi UE, România a fost practic târâtă înspre înainte de Occident - un Occident remarcabil de răbdător, de altfel. Cu ceva noroc, răsărit, după septembrie 2001, din ghinionul altora, cu un pic de milă, dospită dintr-un sentiment de responsabilitate al unor civilizaţii care-şi înţeleg realmente rolul în istorie, România a fost aburcată pe scara ultimului vagon, şi a primit chiar şi un scăunel pe culoar.

Şi cu asta, gata. Acest pasager cu ticuri de inadaptat şade acolo unde l-a lăsat smucitura amicală ce l-a adus înăuntru. Ocupată să se certe cu ea însăşi pe un caşcaval din ce în ce mai găurit, clasa politică românească nu remarcă tăcerea din jur. Europenii tac şi aşteaptă ca politicienii români să-şi revină. 10 milioane de români tac şi ei, ignorând cea mai fierbinte dezbatere politică a deceniului, absentând de la urne. Este o linişte sumbră, a dispreţului profund faţă de clasa politică românească.

Ce loc va avea România în Uniunea Europeană? Care este proiectul nostru? În ce fel de societate dorim să trăim? În ce domenii vom excela? Cum vom cheltui miliardele de euro pentru dezvoltare? Ce vom face când milioanele de români care lucrează peste graniţă vor accepta că au devenit străini şi nu vor mai trimite bani acasă? Ce valori preţuim, în această ţară, care va fi mândria noastră naţională?

Nu cred că politicienii români mai sunt în stare să-şi abandoneze jocul scaunelor pentru a căuta răspunsuri la astfel de întrebări - şi la altele asemenea, că veni vorba. Iar tragedia nu este că nişte netoţi îşi bat joc de o naţiune - s-au mai văzut cazuri. Tragic e că o trimit într-un viitor mai prost decât cel posibil.

citeste in continuare...

O Dominatrix diesel pentru dl Liiceanu

"...Motorul pe diesel al lui Siegfried are o latenta de o zecime de secunda; el nu raspunde in prima zecime de secunda comenzii. Si exact in clipa in care incepi sa te nelinistesti, Siegfried, cu aspectul lui de inalt functionar de banca imbracat in haina la doua rinduri, face un formidabil salt inainte care-ti taie respiratia si te infunda in scaun. Viteza manevrei de depasire este fulgeratoare...", traduce azi dl. Gabriel Liiceanu, într-unul din cele mai inspirate advertoriale pe care le-am citit vreodată, experienţa sa cu turbo-lag-ul.

Ca şi Christine al lui Stephen King, şi Siegfried al lui Liiceanu are o personalitate sumbră, ranchiunoasă, posesivă. O Dominatrix diesel, stăpânind subtil tocmai conştiinţa trează a societăţii civile? Asta e chiar o imagine... Cine s-ar fi gândit? Pe pariu că Siegfred îl primeşte dimineaţa pe dl. Liiceanu în piele neagră - şi dacă nu, i-am identificat un defect.

Dar este sau nu un advertorial? Este un remarcabil text de reclamă pentru o berlină premium, fără îndoială... Pe bani, din pasiune sau din pasiune pentru bani? Nu văd nici un P, fie el chiar sfios încercuit, pe cele două pagini - ba 3 cu a-ntâia. Începe ca un drept la replică, aburitor, continuă cu o beţie a simţurilor de şofer, poposeşte în halta clasică a datelor tehnice din orice prezentare de show-room, pomeneşte (negativ) frăţiorul din Seria 5, că poate mai sunt clienţi care n-au auzit şi încheie cu formula uzuală a adresării epistolare ("primiţi expresia sentimentelor mele..."), pentru a zăpăci definitiv analiştii media... câţi or fi.

Dacă este un text de reclamă veritabil, agenţia, dealerul şi Cotidianul au dat o lovitură (la fel ca Gigi Becali, care l-a angajat pe Dan Pavel - banul învârte lumea).

Dar dacă este doar un intelectual scriind despre maşinile sale, poreclite cu un snobism buimăcitor Siegfried şi Marcello... pe trei pagini de super-quality newspaper... mi se pare cam over-selled.

citeste in continuare...

Duios, Năstase trecea

Nici o clipă nu mi-aş fi putut imagina, acum 4 ani, de pildă, că marele şi infailibilul Adrian Năstase va ajunge la tribunal, acuzat de dare de mită.

Până la urmă, meseria asta, care îţi permite să-i priveşti de aproape pe toţi cei care se vor pierde în zare, are bucurii nepreţuite.

citeste in continuare...