În blogosferă are loc zilele acestea o dezbatere remarcabil de coerentă şi de bine argumentată. A pornit de la un material al lui Dragoş Mănac despre alegerea pe care va trebui s-o facă fiecare dintre noi la un moment dat: chiriaş sau proprietar? Articolul a fost amplu comentat iar tema a fost preluată şi completată printr-o serie de intervenţii argumentate (Zoso, Cristi Banu, NWRadu, Buhnici şi să mă scuze cei pe care nu i-am pomenit aici).
O să vă spun opinia mea, provenită dintr-o experienţă personală traumatizantă.
Întotdeauna e mai bine ca proprietar, deşi costă mai mult. Au descoperit-o părinţii mei care, la pensie şi în plină spirală inflaţionistă, s-au trezit în prag de evacuare, fără un loc unde să se ducă, fără bani, fără speranţă şi fără energie.
Sigur, a fost un caz aparte (dar nu sunt toate cazuri aparte?) Sigur, nu vi se va întâmpla vouă, cei care preferaţi să fiţi chiriaşi în loc de proprietari - pentru că veţi câştiga mereu bani mulţi, veţi fi bogaţi, veţi avea mereu posibilitatea să închiriaţi ceva, veţi aprecia mereu avantajele mobilităţii, exact aşa cum trăiţi acum, la 20-30 de ani. Şi asta va fi valabil şi peste 20-30-40 de ani, nu? Până la moarte.
De fapt, întreaga dezbatere seamănă cu fabula lui La Fontaine.
În versiunea originală, furnica a muncit din greu, dar asta scăpat-o de foame când a venit iarna. Greierele s-a distrat pe cinste şi a degerat cu vioară cu tot la uşa închisă a furnicii când a dat zăpada (bine, şi furnica aia, cam nesimţită - dar nu-i nimic în comparaţie cu viaţa adevărată).
Există şi parodia: furnica munceşte de-şi rupe spatele, greierul se distrează, iar când vine iarna o şterge pe Coasta de Azur, cu sarcina de a-i transmite lui La Fontaine blestemele furnicii (care rămâne în vizuină să-şi roadă seminţele uscate).
Morala: dacă v-aţi aranjat ceva mişto la soare pentru toate iernile ce vă aşteaptă, merită să nu vă pese.
Dacă nu - nasol, vă încadraţi la categoria furnici. Nouă ne rămâne munca.
Dar măcar ne rămâne ceva.
Friday, May 23, 2008
Greierele şi furnica ne vorbesc despre chiriaşi şi proprietari
Taraba cu cărţi
Când intru într-o librărie, capăt un comportament de gurmand scăpat la Festivalul Fanteziilor Culinare. Sunt tentat de tot şi de toate, umplu coşul până la limita de tracţiune a ligamentelor, îmi plâng lipsa de moderaţie şi mai las câte ceva la raft doar pentru a ceda la următoara copertă, înghit în sec văzând câte un preţ revoltător, adun şi scad, zic "treacă de la mine" şi pipăi cardul, mă întreb "unde le mai pun şi p-astea", mă simt vinovat că n-am citit încă prada de săptămâna trecută, mă salut complice cu vânzătorii care-şi fac, probabil, cruce cu limba şi mă smulg din preajma rafturilor cu senzaţia că mai era ceva, mai puteam un pic, încă niţel...
Vânez câte un titlu cu lunile. Înjur editurile care promit o dată de apariţie şi aduc cartea cu jumătate de an mai târziu. Forez prin rafturi, deschid sertarele şi hărţuiesc librarii, punându-i să caute prin depozite. Sunt dependent, un colecţionar fără speranţa de a-şi potoli vreodată foamea.
Ieri, pe la amiază, am intrat prima dată pe Taraba cu Cărţi, librăria on-line adoptată de curând de Bookblog. Nu-mi plac librăriile virtuale. Am cumpărat de câteva ori şi a fost complicat. Site-uri neprietenoase, greoaie. Am plătit dificil, cărţile au venit târziu, a trebuit să mă duc la poştă să le ridic.
La Tarabă, însă, a durat 5 minute totul. Nu ştiu cum şi ce au făcut oamenii care au în grijă site-ul, dar a-tehnicul de mine l-a văzut ieri pentru prima oară, şi-a făcut un cont fără enşpe mii de confirmări, şi-a ales titlurile şi a plătit prin card în 5 minute. Perfect când îţi plouă-n gură după cărţile pe care nu le-ai găsit prin librării până acum.
Azi dimineaţă, la cafea, un nene mi-a sunat la uşă şi mi-a dat pachetul. Aşadar, a durat mai puţin de 8 ore de lucru să-mi fie livrată comanda.
Am încurcat-o. O să-mi dea dependenţă.
PS - dacă se întreabă cineva: nu, nu este un post plătit şi nici măcar nu e scris la rugămintea cuiva. Pur şi simplu, mi-a plăcut.
Thursday, May 22, 2008
Minunatele aventuri ale CNA în lumea reală
SENZAŢIONAL! 2 EPISOADE ÎNTR-UNUL SINGUR! CU STÂNGU-N DREPTU' ŞI CADE-N PICIOARE! CNA ŞI FEMEIA CU BARBĂ, ÎNTR-O REPETABILĂ REPREZENTAŢIE PE BANII DVS! O ZI ZBOARĂ, O ZI NU ZBOARĂ (azi nu zboară)!
Deci:
Primul episod:
1. CNA somează Antena 2 pentru "nerespectarea, în cadrul emisiunilor de dezbatere electorală, a unei reprezentări echilibrate a candidaţilor la alegerile locale, pe baza unei monitorizări în perioada 2-15 mai".
2. Singura emisiune electorală la Antena 2 e moderată de Victor Ciutacu. În perioada respectivă nu au fost difuzate emisiuni electorale. În perioada respectivă, Ciutacu a fost în concediu timp de o săptămână, iar în cealaltă săptămână invitaţii nu au fost din sfera politică.
3. CNA este sesizat că e cam varză, ca să folosesc un eufemism. Într-o primă fază, CNA spune că "să faceţi o contestaţie" - după care realizează stupiditatea situaţiei şi retrage, în sfârşit, somaţia.
Se face mişto de CNA.
Episodul 2:
1. CNA solicită oficial postului Antena 1 să precizeze dacă pe un spot electoral al unui candidat din Lugoj se aude vocea unui angajat al postului. Mai mult, CNA sesizează suspiciunea la Asociaţia Jurnaliştilor din România.
2. În sunetul sec al nucii în perete şi legând trainic sula de Prefectură, CNA invocă şi un paragraf de lege în motivarea acţiunii sale: "Art. 63, alin. 2 din Legea 67 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice - “radiodifuzorii publici şi privaţi sunt obligaţi să asigure, în cadrul serviciilor de programe audiovizuale, desfăşurarea unei campanii electorale echitabile, echilibrate şi corecte pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pentru toţi candidaţii”.
3. Mile Cărpenişan reaminteşte CNA că este proprietarul propriei sale voci şi constată că CNA a descoperit coada de la prună. Tot Mile spune că nu face parte, nu recunoaşte şi nici nu prea ştie ce-i cu Asociaţia asta a Jurnaliştilor din România, căreia îi cere CNA să-l judece.
Se face din nou mişto de CNA.
Eu zic că onor Consiliul ăsta e ca-n bancul ăla cu ursul şi vânătorul: ori e prost, ori îi place.
Le propun să facă şi cerc, ca să simtă cu toţii fiorii, în mod egal.
Tuesday, May 20, 2008
Un triunghi fierbinte: YouTube, Al-Qaeda şi Senatul SUA
Între YouTube şi un influent senator american a izbucnit o dispută pe tema filmelor Al-Qaeda.
Senatorul Joe Lieberman (şef al Comisiei pentru Securitate Internă) a cerut YouTube să elimine spoturile organizaţiilor islamiste/teroriste urcate pe site. Într-o scrisoare către Google/YouTube, Liberman afirmă că, la o căutare simplă, pe YouTube pot fi găsite "zeci" de asemenea filme, multe dintre ele purtând logo-uri ale unor organizaţii teroriste binecunoscute, cum ar fi Al-Qaeda, în care se arată cum pot fi atacaţi, răniţi şi ucişi cetăţeni americani.
YouTube a răspuns, în esenţă, că unele dintre filme, care violează regulile interne ale site-ului, au fost sau vor fi şterse, dar că nu va elimina de pe site vreun video doar pentru că poartă logo-ul vreunei organizaţii, fie ea teroristă sau nu.
YouTube a invocat în apărarea sa libertatea de expresie. "YouTube respectă dreptul oricui de a exprima punctul său de vedere, fie acesta unul nepopular", a răspuns YouTube pe pagina oficială.
Dar Lieberman pare să nu fi înghiţit găluşca prea uşor. Mai multe site-uri spun că senatorul se gândeşte acum la căi legale - sau la modificarea legislaţiei - pentru a forţa servicii ca YouTube să cenzureze conţinutul.
Oficialii Al-Qaeda n-au putut fi contactaţi pentru comentarii... nu, asta era în glumă.
Serios acuma:
Cât de liberă poate fi, totuşi, informaţia pe net? Dacă o organizaţie teroristă se foloseşte de această libertate pentru a-şi găsi noi adepţi şi pentru a-şi propaga metodele violente, mai este vorba de libertate de expresie?
Pe de altă parte, poate un Parlament dintr-o ţară, oricare ar fi ea, să definească limitele libertăţii pentru un serviciu realmente global?
Şi, nu în ultimul rând: YouTube are un sistem de semnalare a abuzurilor de către proprii useri. Dar... te poţi baza doar pe bunul simţ al comunităţii în stabilirea limitelor libertăţii pe internet?
Blog de colecţie: Penibilul campaniilor electorale
Crivăţ, Tiribonflax şi Mordechai vă oferă un demers civico-publicistic de excepţie: un blog al penibilităţilor de campanie electorală.
Sunt aşteptaţi să contribuie toţi politicienii penibili. Adică toţi... cei penibili.
Monday, May 19, 2008
Vine Apocalipsa, maică!
Vine, vine! Sunt din ce în ce mai multe semne!
Mă sună Daniel: "Mă, auzi, un bou a luat-o pe contrasens prin Pasajul Unirii!"
Uite dovada:
Piticu, deci a fost adevărat, frate, nu ţi s-a părut!
Votaţi-mi ouăle!
Jesus Fucking Christ! Ăştia chiar au luat-o razna, fraţilor!
Eduard spune că e vorba despre un candidat din Năvodari...
Sunday, May 18, 2008
Victoria poporului asupra lui însuşi
BUCUREŞTI, 18 mai (MEDIAFAX):
Preşedintele Traian Băsescu a declarat, duminică, la Palatul Cotroceni, că 19 mai trebuie să devină "Ziua porţilor deschise la Cotroceni" şi să rămână ca ziua în care românii au fost mai puternici decât propriul lor Parlament. [...]
Preşedintele a insistat asupra ideii că 19 mai trebuie să rămână "Zi a porţilor deschise la Cotroceni" pentru că pe această dată, anul trecut, „a fost pentru prima dată când românii au decis altfel faţă de cum a decis Adunarea Naţională sau Parlamentul".
Nu-i aşa că preşedintele nostru e genial? Cum ştie el că românii nu mai iubesc Parlamentul...
De-aia zic şi eu: să-i dăm foc, dracului. Are cine să ne păstorească.
Alegeri locale, hohote naţionale
Parcă n-a fost niciodată mai evident ca anul acesta cât de inadecvaţi sunt politicienii români la aşteptările electoratului.
Iar explozia web 2.0 arată asta mai clar decât mi-aş fi putut imagina.
Gândiţi-vă un pic la precedentele campanii electorale. Presa centrală (mai ales ziarele şi televiziunile) focaliza pe Bucureşti. Rar de tot, câte un incident local capta atenţia redacţiilor din Capitală - mai ales când era rost de cucuie şi de tradiţionalele argumente electorale de la ţară: ţuică, furci, coase şi topoare.
La nivel local, redacţiile se concentrau pe împrejurimi. Nu le interesa mai mult şi nici nu puteau mai mult.
De aceea, campania electorală rămânea, mereu, acea colecţie de imbecilităţi politicianiste imposibil de inventariat.
New media a schimbat asta pentru totdeauna. Un internaut descoperă un spot electoral idiot, se amuză şi-l urcă pe YouTube. Zeci de bloggeri îl preiau şi, inspiraţi de gestul necunoscutului, încep să caute şi ei dovezi ale ridicolului politicienilor. În câteva zile, blogosfera se umple de probe - afişe stupide, locaţii neinspirate, spoturi desuete plus informaţii de tot felul despre ce se petrece în România în timpul campaniei. Râsul e molipsitor.
Pentru presa tradiţională, nimic mai simplu acum decât să linkuiască toate acestea, ducând detaliile locale în mainstream. În televiziuni, se fac deja colecţii şi se inventariază prostiile politicienilor. Legea audiovizualului, cu restricţii gândite undeva în secolul trecut, blochează deocamdată difuzarea lor, dar ele vor apărea imediat după încheierea votării, arâtând milioanelor de telespectatori cine-i conduce, de fapt.
Este minunat ce se întâmplă. Nu există tratament mai eficient pentru bolile demagogice ale clasei politice decât hohotele de râs ale naţiei.
Eu cred că progresăm. Progresăm râzând, ca să parafrazez nişte stăpâni ai popoarelor, teoretic morţi, dar încă influenţi.
PS: Priviţi acest afiş electoral (via):
Nu-i aşa că vă aduce aminte de...
Dar Iuda, Iuda cine e?
V-am spus eu... Web 2.0 e minunat.
